Comisia de Științe ale Educației din cadrul Academiei Române – Filiala lași, în parteneriat cu Primăria Municipiului lași, a organizat în perioada 19-20 aprilie 2024 conferința DIALOGURI DESPRE EDUCAȚIE, tema acestei prime ediții fiind Competența. Potențial și limite. Motivația înființării Comisiei și organizării activităților sale este să aducem argumente me­­reu mai puternice și mai convingătoare în favoarea relației dintre continuitatea și înnoirea școlii, dintre unitatea și diversitatea sistemelor, a metodelor de învățare și de evaluare, de cunoaștere și prețuire a valorilor fundamentale.

Prima ediție a conferinței, din motive de utilizare bună a timpului, a grupat dezbaterile pe trei secțiuni, dar au existat firești intersecții, fie că una era despre Cadrul general al competenței, alta ­despre Competențe vocaționale, iar a treia a fost pentru Prezentare și propuneri de proiecte – înțelese ca experiențe utile celor viitoare. Participanții au fost, în primul rând, din marile universități ale țării și din Republica Moldova, personalități recunoscute pentru opera și activitatea lor în plan național și chiar internațional, dar cu egale contribuții au fost ca­­dre didactice din preuniversitar, inspectori școlari din mai multe județe.

Intenția și, sperăm, evenimentul în­­treg au dat prioritate dezbaterilor provocate și întreținute de vorbitorii principali – prof. univ. dr. Lucian Ciolan, în deschidere, apoi câte unul pentru fiecare dintre cele șase paneluri din prima zi. Ne îngăduim să consemnăm numele lor: prof. univ. dr. pr. Wilhelm Dancă, membru corespondent al Acdemiei Române, prof. univ. dr. Daniel Condurache, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. emerit dr. Dan Potolea, prof. univ. emerit dr. Ioan Neacșu, prof. univ. emerit dr. Steliana Toma, prof. univ. dr. Adrian Opre, prof. univ. dr. Vladimir Guțu, prof. univ. dr. Ion Albulescu, subliniind însă și contribuțiile remarcabile ale altor personalități și ale tuturor celor mai mult de o sută de participanți – prezenți la Iași sau online.

Au dominat analizele privind necesitatea unui model integrat al competenței și trimiterile la „fragilitatea conceptuală“ a documentelor normative europene și naționale. Atitudinea aceasta este și o dovadă a nevoii ca împreună să identificăm măsura cea mai bună între preluarea necritică a recomandărilor cu nuanțe politice și rezistența, oarecum conservatoare, la tendințe, orientări, experiențe noi. Pe această linie, la fel de prezente și cu aceleași motivații, au fost reliefate și limite ale competențelor digitale, care au nevoie de continuă și atentă analiză la nivelul științelor sociale și umaniste – pentru a elimina confuziile, ambiguită­țile, orientarea mediacentristă a întregului proces devenit, prin tehnologie, digital, nu digitalizat, ca și cum școala, pedagogia însăși se numeau analoge, până de curând. Instrumentele, mijloacele educației au dobândit prioritate absolută, surclasând conținuturile, principiile, me­todele, valorile, finalitatea educației.

La fel de prezente au fost ideile privind înțelegerea competenței ca proces continuu, într-o conexiune cu trecutul, prezentul și viitorul persoanei, comunității și societății. Accentul pe discontinuitate – fenomen tot mai prezent prin prioritizarea tehnologiilor în continuă și accelerată schimbare – amenință zgomotos rolul educatorului cu potențialul inteligenței artificiale, care nu-și recunoaște rădăcinile ei naturale, nu are tradiții, patrimoniu cultural și spiritual de dăruit noilor generații, este interesată de un aici și acum, este marcată de obsesia funcționalismului, plasând – parcă definitiv – educația într-un context al eficienței economice, de unică folosință, cu interes doar față de piața muncii și evaluări după criterii preponderent cantita­tive, pe cât posibil standardizate. Reușita școlară însăși țintește realitatea augmentată, transrealitatea, mediile virtuale, încât prinde teren tendința de a înțelege orice ca digital și a induce ideea că artificializarea persoanelor va fi cel mai mare progres. În acest sens, remarci precum că dependența de virtual duce la ruperea de realitate – așa cum este definită, ca naturală – dar și despărțirea de propriul corp, sunt urmate de atenționări că efectul va fi căutarea unor „scuturi de protecție“, traduse în plan social, comunitar prin neimplicare, fugă de roluri serioase, responsabile, ignorarea nu doar a trecutului, ci a prezentului și renunțarea la proiecte pentru viitor.

Nu au lipsit ilustrarea cu exemple ale efectelor deja prezente în diverse forme, dar implicațiile pentru noi sunt observate în formarea formatorilor, care nu mai sunt deprinși să devină autonomi, nu mai au asemenea aspirații pentru ei și elevii/studenții lor. Demne de meditații neîntrerupte au fost interogații precum: Ce sunt indivizii în contextul tehnologiei in­­formaționale – aristocrați sau iobagi digitali? ori Ce valori sociale și personale în­globează inteligența artificială, dacă simpla și inseparabila conexiune la internet, evidențiază, mai curând, nevoia și chiar prezența unor „insule pentru refugiu“?

Ca nevoie urgentă pentru noile generații de nativi digitali a fost invocată, bunăoară, „alfabetizarea culturală“, ignorată de politicile școlare contemporane și fără de care înseși produsele digitalizării nu vor beneficia de înțelegere și valori­zare corectă, făcându-se neobservate contraste evidente între cerințele și condițiile procesului preocupat de instrucție și detașat de educație. Lor li se alătură paradoxurile ce populează politicile educaționale în care timpul de gândire este o competență introdusă de economiști, dar are cea mai mare semnificație pentru gândirea însăși și ființa dotată cu ea.

Farmec aparte au dat dezbaterilor nuanțările venite dinspre arte, literatură, prin care s-au observat înțelegerile greșite date virtuților competenței, care în școală sunt importante dacă instaurează comportamente, atitudini superioare, de care vor avea nevoie toată viața absolvenții, dar și angajatorii. Interesul maxim pentru componenta timp (de execuție, de reacție) de la nivelul evaluării competențelor a făcut posibilă uitarea rolului valorilor, dar și a „gustului estetic“, în esență, permite rigidizarea și secătuirea ființei. Asemenea remarci sunt cu atât mai vii când sunt reliefate de cercetări la nivelul doctoranzilor, care nu evită să spună că răspunderea pentru „potențialele efecte secundare, adverse, trebuie să fie în sarcina educatorilor“, reiterând importanța ce o are credibilitatea profesorului – considerată ca temei al autorității acestuia. În context, activizarea prin ascultare – vir­tute nerecunoscută în școala bazată pe activism cu orice preț – devine importantă pentru „a înapoia persoanei povestea“ prin care se simte legat de lume – fiindcă au țesut-o împreună și i-au redesenat trăsături cu vocația fugii de efemer.

Desigur, nu au lipsit din dezbateri competențele STEAM (Știință, Tehnologie, Inginerie, Artă și Matematică), dar nici ocaziile invocării unora mai cuprinzătoare, capabile să recentreze atenția pe fiecare persoană responsabilă de sine, dar și de ceilalți și de mediul comun tuturor generațiilor de pe axa timpului și a tuturor categoriilor de persoane de pe orizontala ființării sociale. Prezentarea „competenței de relaționare“ este un exemplu, care argumentează că toate cele opt competențe cheie se pot rezuma la atât și că, prin grija de tine, de ceilalți te ocupi, iar răspunderea pentru ceilalți este una ce nu ne exclude.

Se poate observa că dezbaterile au păstrat tonul și mesajul care stă la temelia motivațiilor ce au susținut nevoia unei Comisii de Științe ale Educației: gândirea împreună, responsabilă, permanentă la soarta școlii de toate gradele ca persoane implicate și într-un limbaj firesc relațiilor construite pentru a depăși orice granițe de timp și spațiu. Profesorul nu vorbește pentru el, iar dovada o fac elevii care au învățat și ei sensul, semnificația, reverberația cuvintelor, gesturilor, gândurilor prezente ori absente din viața lor.

A doua zi a început cu dezbaterea desfășurată sub semnul interogației Bacalaureatul este o necesitate? Contextul a fost creat de Documentul Asociației Elevilor din Constanța (AEC), care a reacționat la simulările examenului de Bacalaureat 2024, dar și de nefinalizarea Metodologiei de susținere a BAC 2024 pentru care Ministerului, Parlamentului li s-au făcut propuneri, considerate necesare, precum repetarea în altă sesiune a examenului, dacă la o disciplină candidatul nu are un rezultat de trecere.

Dezbaterea a păstrat structura agreată pe durata întregii conferințe: profesorul Marin Manolescu, recunoscut pentru preocuparea constanță în domeniul evaluării, a prezentat argumentele continuității acestei forme de examinare atât în România, cât și în lume, a evidențiat drepturile conferite Diplomei de Bacalaureat potrivit legislației naționale, pieței muncii și acreditărilor internaționale, ba chiar și un (posibil) model de reconstrucție a Bacalaureatului. Ce a urmat se datorează participanților: profesori din preuniversitar și universități, inspectori școlari, presă (există o amplă analiză pertinentă în Ziarul de Iași), cercetători, alte persoane interesate. Putem spune că deținem un număr semnificativ de reacții argumentate și importante prin valoarea lor generată de situarea vorbitorilor într-un spațiu de analiză exclusivă a problemei, nu vinovaților – reali și/sau identificați ad hoc. Mai adăugăm că suntem preocupați să valorificăm aceste idei, dar nu putem afirma că am identificat cele mai sigure și grabnice modalități – știind că zilele până la examen au trecut deja, iar noi avem doar puterea de a oferi variante, nu decizii.

În secțiunea „Proiecte care au vizat studiul competențelor“ au fost prezentate rezultatele a cinci inițiative din domenii diferite, însă interconectate prin accentul pus pe competențe – fie că a fost vorba de competențele digitale ale angajaților din industria aeronautică sau de competențele emoționale ale copiilor de gimnaziu, de pildă.

Proiectul „Curriculum Relevant, Educație Deschisă pentru toți“ (CRED) nu a fost la prima prezentare, dar a excelat prin argumentele în favoarea nevoii de articulare în acțiuni anterioare și, mai ales, de continuare prin (RE)CRED – așa cum anunța conf. univ. dr. Merima Petrovici, coordonator și pentru proiectul care urmează. Dacă acesta este mai mult un program de intervenție pentru ameliorarea punctelor nevralgice din sistem, un al doilea a vorbit despre rezultatele unei cercetări științifice privind efectele psihologice, pedagogice și sociale ale tranziției de la școala primară spre gimnaziu – analizate de o echipă coordonată de prof. univ. dr. Loredana Gherasim-Diaconu. Reținem ideea cercetării – derulată pe durata a trei ani în 14 unități de învățământ ieșene: performanța școlară este un simptom, nu un obiectiv care trebuie atins cu orice preț.

De la Universitatea de Arte George Enescu din Iași a fost adusă în prim-plan experiența comună cu Liceul de Muzică Tudor Jardă din Bistrița menită să identifice și verifice modalități de desfășurare a orelor de repetiție muzicală în ansambluri prin intermediul internetului – sarcină apărută brusc în contextul pandemiei. Concluzia a fost nu doar că se poate – prin reducerea, în final, a latenței transmisiunii la 36 ms –, ci și extinderea rețelei la liceele de profil din Galați și Piatra Neamț. Extensia nu a mai dictat-o pandemia, a venit din dorința de a experimenta împreună, cât mai mulți, variante de învățare și performanță – sugera conf. univ. dr. Dan Spânu, coordonatorul de proiect.

Tot despre instruire și învățare online sunt și următoarele două proiecte ale Universității Naționale de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București. Metoda CARTA (acronim pentru Collaborative, Adaptive, Remote Training Activities) își propune să ofere soluții de învățare online, care – în accepțiunea coordonatorului, conf. univ. dr. Adina-Roxana Iordache Munteanu – vor permite „rezultate comparabile sau chiar superioare“ celei din sală. Consemnând lipsa avantajelor școlii oferite de emoția prezenței „face to face“, rezultatele arată că se pot construi metodologii eficiente învățării în mediul online. O precizare, care s-a impus în timpul dezbaterii, este valabilă și pentru următorul proiect. Învățarea și, mai ales, instruirea online este posibilă și poate avea rezultate comparabile cu mediul clasic, dar numai pentru adulți, deoarece ei au interese, au criterii de selecție a conținuturilor, au rezistență la efort verificată, sunt siguri de rezultatele scontate.

Proiectul Erasmus+ AVIONIC – Creative digital teaching and learning for green air transport and logistics, coordonat de prof. univ. dr. ing. Sorin Eugen Zaharia, a prezentat rezultate obținute și o analiză de conținut a studiilor de specialitate referitoare la competențele solicitate de piața muncii în domeniul aviatic. Mai exact, caută răspuns la întrebări privind modalitățile de realizare și dezvoltarea a programelor de pregătire inițială și/sau de perfecționare off-job sau on-job. Preocuparea este amplă, se regăsește în managementul tuturor marilor companii, dar se arată interesate oricare. Însăși gamificarea se dezvoltă, mai ales, de către cei preocupați ca angajații să gândească și acasă, în autobuz, în vacanță sau în stare de nesomn la problemele posibile și, aparent, imposibile. Prezentarea reia o idee esențială pentru orice strategie care vizează fundamentarea și dezvoltarea învățării, ancorarea (în exprimarea lui Jean Piaget) pe rezultate ale proiectelor anterioare, naționale și internaționale, deoarece grija pentru continuitate oferă elemente fundamentale ce confirmă că începuturi au fost și că efortul susținut rațional și multiplu motivat este mereu compensat.

Prof. univ. emerit dr. Laurențiu ȘOITU, președintele Comisiei de Științe ale Educației din Academia Română – Filiala lași

Articol publicat în nr. 53-54 al revistei Tribuna Învățământului