La fiecare sfârșit de an avem prilejul să ne dăm cu părerea despre bugetul alocat de către Guvern Educaţiei și de fiecare dată suntem întâmpinaţi cu expresii de felul: „atâţia bani sunt”, „nu sunt bani”, „noi am vrea, dar colectările sunt mai mici decât cele estimate”, „anul viitor vom aloca mai mult dacă ne ajută economia” etc. Ascultăm și încercăm să înţelegem; dar pe zi ce trece societatea se degradează din punct de vedere moral, pregătirea forţei de muncă lasă de dorit, deruta se instalează, pe fondul scăderii nivelului de trai, și noi… cu ce rămânem? Cu permanente invitaţii la dialog, cu reluarea întâlnirilor sortite eșecului, cu articole atacatoare în mass-media, cu intervenţii vocale în emisiuni speciale și… nimic.
Alte scenarii încropite în strategie ne trimit spre comisii de dialog social, pichetări în faţa prefecturilor, întâlniri cu parlamentarii, pichetarea Parlamentului etc. Din toate acestea se desprinde con­cluzia: nu sunt bani!
Am testat printr-un referendum starea de spirit a sindicaliștilor mureșeni în faţa unui procent rahitic din PIB alocat Educaţiei faţă de prevederea legii de 6% și răspunsul a fost edificator: peste 80% vor pichetare, peste 85% vor grevă de avertis­ment, peste 75% vor grevă generală, iar 60% doresc să nu încheie situaţia școlară a elevilor la sfârșitul semestrului.
Putem să le luăm pe rând: pichetarea e doar ca imagine, greva de avertisment e ca un foc de paie, iar de aici mai departe sunt probleme: avem CCM semnat și înregistrat care, deși se spune că e valabil, acolo unde e vorba de bani Ordonanţa Guvernului amână aplicarea, apoi sărăcia personalului din învăţământ îi determină să semneze, dar când îi îndemni să și execute ne trezim cu afirmaţii de ezitare, de neparticipare din cauza fișei postului sau pur și simplu din cauza fricii. A organiza și desfășura o grevă generală în acest moment ne apropie de imposibil.
Neîncheierea situaţiei școlare nu apare nicăieri ca formă de luptă sindicală, așa că în faţa unei asemenea atitudini putem rămâne descoperiţi, deoarece notarea ritmică face parte din fișa postului, iar încheierea situaţiei o poate face oricine din colectivul didactic.
Ce ne rămâne? Dialogul. Iarăși apelăm la dialog și cred că un dialog serios, aplecat pe situaţie nu duce la realizări extraordinare, dar poate face pași înainte, poate aduce prin argumente și soluţii, măcar parţiale.
În toată activitatea mea de lider judeţean de peste 20 de ani am cultivat dialogul și în cele mai tulburi momente, în care bătutul cu pumnul în masă era la modă, dialogul pe baza unei pregătiri de calitate, completată cu soluţii propuse, soluţii viabile, m-a scos din impas.
Așa am rezolvat probleme cu naveta cadrelor didactice, cu asigurarea de combustibil, cu asigurarea de personal calificat pentru unităţile școlare, pro­bleme de comasare a unor unităţi în vederea întăririi lor financiare și profe­sionale, tensiuni din colec­tivele didactice, recla­maţii etc. Toate aces­tea pe plan local, dar modalitatea poa­te fi extinsă și pe plan naţional.
Dialogul a fost refuzat de oameni fricoși, care se feresc de semeni, care consideră că e mai ușor dacă ai ștampila, că pui pumnul în gură în loc să-ţi îmbo­găţești arsenalul de semnale și sugestii de la cei de jos, de la cei care răspund prin foarte mare efort intelec­tual comen­zilor so­ciale. Am avut exemplul Funeriu, care ne-a demonstrat cum nu trebuie să stratifici și să dezbini o societate acade­mică formată din oameni de onoare, cinstiţi și devo­taţi formării viitorului acestei naţii. Îl pomenim pentru ca acest mod de atitudine să nu mai facă parte niciodată din strategia domeniului educaţiei, iar „lauda de sine care nu miroase bine”, că în timpul lui n-au fost mișcări sindicale nu-i face cinste, ci dimpotrivă, îl califică drept un dictator rupt de realităţile momentului. Era mai la îndemână, în timp ce noi intram până la portarul instituţiei numită MEC, el să iasă pe ușa din spate, dovada lașităţii și desconsiderării faţă de câteva sute de mii de slujbași devotaţi educaţiei.
Trebuie să ne grăbim pentru că timpul nu iartă: Legea Educaţiei așteaptă modificările de rigoare, Legea salarizării personalului din Educaţie e o necesitate stringentă, Legea nr. 62/2011 privind Dialogul social e o promisiune de campanie și nu s-a întâmplat nimic. În timp ce tinerii dascăli își fac bagajele pentru alte meleaguri, guvernul se întrece în spectacole slabe și ineficiente, iar pe ministrul nostru, care prin discurs se laudă cât de bătăios este, nu l-am văzut încă să se „ia de piept” cu ministrul Finanţelor pentru ca „Apelul pentru Educaţie”, lansat la Sovata în 5 octombrie 2013, să capete contur real, și nu îmbrăcat în cuvinte pompoase fără conţinut.
În rest, dialog până la epuizare, dialog constructiv bazat pe respect de ambele părţi și cu rezultate în favoarea truditorilor școlii.
Prof. Ioan SĂCĂREA,
Președintele SI Spiru Haret, Mureș