Din când în când, trec pe la Colegiul Sf. Sava, locul în care mi-am petrecut aproape o jumătate de viaţă. Mai sunt încă activi colegi pe care-i cunosc. Şi, fireşte, tot mai mulţi necunoscuţi, o nouă generaţie de profesori. Este evident că destul de curând nu voi mai cunoaşte pe nimeni sau aproape pe nimeni. Mecanismul impersonal al timpului. E vorba însă şi de altceva. Ultimii reprezentanţi ai unei generaţii de profesori, formaţi la universităţile din anii comunismului, vor ieşi la pensie. Şcoala va putea spune astfel despre sine, „uşurată“, că a devenit o şcoală în care profesorii au fost formaţi în „anii libertăţii“. Cei care au acuzat uneori corpul profesoral de „reminiscenţe comuniste“ vor trebui să găsească altă retorică pentru a explica multe dintre lucrurile care se întâmplă în şcoala preuniversitară de azi. Să accepte eventual că marile probleme ale şcolii vin din multe alte părţi. De fapt, m-am întors la Colegiul Sf. Sava nu pentru a derula nostalgii, ci pentru că aveam în minte o întrebare: de ce matematica (dar nu numai!) s-a transformat în ultimii ani în chinul elevului de gimnaziu? Aveam în minte datele oferite de actualul ministru al educaţiei, Ecaterina Andronescu, privitoare la rezultatele obţinute de elevi la matematică, la evaluarea naţională din 2018: „(…) la clasa a VIII-a, am avut 150.000 de elevi, din care s-au prezentat la Evaluarea Naţională 142.000, ceea ce este inacceptabil. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu cei 8.000. Ori au fost copiii plecaţi pe care directorii i-au păstat în evidenţe, ori este vorba despre abandon şcolar. Dar trebuie să înţelegem ce s-a întâmplat acolo. Dacă au ajuns până în clasa a VIII-a, de ce au abandonat acum? Iar din cei 142.000, la matematică, 85.000, îngrozitor de mulţi, au luat note mai mici de 5. Ceea ce, evident, arată că s-a întâmplat ceva ce trebuie corectat“.

Există la Sf. Sava profesori remarcabili de matematică, pe care speram să-i întâlnesc. Am întâlnit însă doar doi dintre ei şi cu ei am reuşit un dialog în treacăt, într-un spaţiu provizoriu, în picioare, în vreme ce unul din ei îşi pregătea o cafea. Sigur, mi se va spune imediat că e nepotrivit ca la o asemenea întrebare care priveşte gimnaziul să caut răspunsul la Sf. Sava. Este chiar o eroare. Căci aici, după opiniile unor profesori, lucrurile sunt comode, călduţe, dat fiind hiperselecţia elevilor care vin să studieze. Se uită însă, când se fac asemenea afirmaţii, că, de fapt, dificil pentru un profesor care se respectă e să predea în două situaţii: la şcoli cu probleme şi la şcolile foarte bune. Dar nu o discuţie de acest gen, colaterală, e importantă aici, ci răspunsurile primite, fiindcă indiferent unde predai, dacă eşti profesor de matematică, rezultatele de la evaluarea naţională, de anul trecut şi nu numai, ar trebui să te tulbure. Poate chiar să te determine pe tine, ca profesor, să te întrebi ce se întâmplă cu predarea matematicii în şcoala preuniversitară din România de azi. Fiindcă orice s-ar spune despre programe, despre supraîncărcare, despre scăderea motivaţiei învăţării, dezastrul de la E.N. nu poate fi explicat doar prin aceste cauze, unele confirmate, altele doar presupuse. Rămâne loc şi pentru alte cauze, iar ele privesc, trebuie s-o spunem, chiar profesorul. Aşa crede şi Marcel Ţena, care se apropie de pensie şi care multă vreme a condus Gazeta de matematică. Un om, orice s-ar spune, cu o viziune largă asupra a ceea ce înseamnă această disciplină în sistemul de învăţământ. Iar Marcel Ţena spune foarte clar: profesorul nu explică suficient. Nu este interesat să afle dacă elevul a înţeles! Aici se află cauza cauzelor, adaugă Marcel Ţena. Despre acelaşi profesor, Marcel Ţ. spune: „Continuă să dea un număr mare de exerciţii şi probleme ca temă pentru acasă, pentru vacanţă, criteriul cantitativ funcţionează mai departe în şcoala românească, sub semnul unei inerţii păguboase“.

Îl ascult şi îmi spun că trebuie să fie ceva adevăr la mijloc când un profesor cu experienţă şi deschidere largă către conceptul unei educaţii flexibile şi lărgite – iubeşte muzica şi cu corul pe care, în mare măsură, el l-a coagulat, e nelipsit de la marile evenimente de la Sf. Sava! – când crede, aşadar, că în analizele noastre, în încercarea de a da un răspuns despre dezastrul de la E.N. nu trebuie să uităm… profesorul! Mă întreb în acelaşi timp dacă-i vorba din nou de ceea ce se evidenţiază tot mai mult în ultimii ani ca fiind o „criză“ ce afectează formarea iniţială, şi nu numai, a profesorilor, şi nu doar de matematică, ci şi de la celelalte discipline… Dacă nu cumva problema problemelor este azi tocmai regândirea din temelii a formării celui pe umerii căruia, folosind o retorică uşor bombastică, stă viitorul acestei ţări…

Neaşteptată a fost şi opinia celui de al doilea profesor, care tocmai sosise la program, Adrian Troe, şi care o vreme a cunoscut bine sistemul preuniversitar din perspectiva celui care a lucrat în MEN. Opinia lui Adrian Troe mi-a fost servită cumva anecdoctic. El mi-a vorbit despre programa de matematică şi despre cosmetizările din ultimii ani care au avut „darul“ de a îndepărta profesorul în a o mai cunoaşte şi aprofunda. Ceea ce a generat, crede el, situaţii absolute suprarealiste. O masă importantă de profesori nu mai cunoaşte „filosofia“ programei de matematică. Şi nici detaliile ei! Poate nu credeţi, adăugă el, văzând uimirea mea necenzurată, dar luaţi-i pe oamenii aceşti la o bere şi discutaţi cu ei, neformal, şi o să vedeţi că lucrurule stau chiar aşa…

Sigur, încă o dată, vor fi cârcotaşi care, citind aceste însemnări, vor spune că dialogul meu „pe trepte de colegiu“ este nerelevant şi că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau deloc aşa! Că predarea matematicii s-a modernizat şi că rezultatele negative obţinute anul trecut au cu totul alte cauze, care ţin de motivaţia elevului, de atitudinea părinţilor, de schimbarea de mentalităţi şi de câte şi mai câte… Iar alţii vor cita nu ştiu ce opinii apărute în social-media, având ca autoare o profesoară de la învăţământul privat care spune că, de fapt, marile colegii îşi adună performanţa nu atât din ceea ce se face la clasă – uneori destul de subţire – ci mai ales din meditaţii!… Dar o asemenea părere, oricum ar fi ea, n-ar modifica deloc starea matematicii în învăţământul gimnazial!

P.S. Martor la discuţia noastră a fost şi domnul profesor de limba şi literatura română Gh. Lazărescu, un foarte apreciat profesor de la Sf. Sava. Domnia Sa mi-a atras atenţia în treacăt că merită gândit ceva mai mult şi în legătură cu modul în care arată programele în ultimii ani. Şi mai ales cu modul în care relaţia dintre competenţe şi conţinuturi este valorizată în predare-evaluare de către unii profesori. I-am spus domnului profesor că şi eu am avut uneori senzaţia că ceva nu e în regulă aici! Dar mi-am zis că poate eu sunt de vină, că n-am ţinut pasul cu „filosofia“, cu „revoluţia“, cu „reforma lingvistică“, sau chiar cu libertăţile profesorilor în legătură cu categoria de conţinuturi asociate unei şcoli care de mulţi ani are la bază cele opt competenţe europene.

P.P.S. Dar ca să mi se confirme observaţia domnului profesor Gh. Lăzărescu, nu mai târziu decât a doua zi, călătorind cu un autobuz dintr-un cartier al Capitalei spre centru şi având ca vecin de scaun un elev de liceu, am aflat că la Colegiul G. Coşbuc profesoara lui nu (prea) foloseşte manualul/niciun manual oficial, ci doar auxiliare. Bănuiesc că face asta pentru a realiza competenţele despre care vorbeşte programa. Aşa se face că vecinul meu citea de zor o carte de comentarii la paginile cu… Moromeţii lui Preda. Eşti clasa a XII-a? l-am întrebat eu. Nu, clasa a IX-a! mi-a spus el. Şi a fost o pauză… Şi ce-aţi mai făcut până acum la clasă? l-am mai întrebat. Cartea nunţii de G. Călinescu. Dar poezie?! DELOC! a răspuns vecinul meu.

Adrian COSTACHE