Mulți oameni vor, pe bună dreptate, dialog în locul deciziilor impuse de cineva. Aceasta deoarece dialogul este de obicei o șansă în plus pentru o soluție rațională și împărtășită.

Prin dialog înțelegem astăzi „o conversație orientată de un scop, la care doi participanți (în cazul minimal) participă unul după altul, alternând la cuvânt (by taking turns). Cu fiecare mișcare o parte răspunde la mișcarea precedentă a celeilalte părți. Astfel, orice dialog este o secvență legată de mișcări (acte de vorbire), care are o direcție de desfășurare“ (Douglas Walton, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press, 2006, p. 2). Odată cu dialogul (fie și în forma cea mai directă, a „deliberării intime“) începe de fapt argumentarea.

Dialogurile se întind pe o gamă largă, de la simplul schimb de opinii la contrazicere totală. De aceea, după scopuri, se disting „feluri de dialog“. Se vorbește astfel de „dialog persuasiv“, caracterizat de efortul vorbitorului și interlocutorului de a-l persuada, fiecare pe celălalt, după ce au angajat puncte de vedere divergente, rivale. Apoi de: „dialogul investigator (inquiry dialogue)“, în care participanții pun la probă ipoteze spre a le confirma sau infirma cu ajutorul diferitelor probe; „dialogul negociere“, în care, fiind dat un conflict de interese, fiecare participant vrea să-și promoveze interesul, dar ambii sunt dispuși să ajungă la un compromis rezonabil; „dialogul informativ“, în care participanții schimbă informații pentru a-și ameliora cunoașterea asupra datelor unei probleme; „dialogul deliberant“, în care participanții caută să ia o decizie între alternative; „dialogul eristic“, în care fiecare dintre cei doi îl atacă pe celălalt cu oricare dintre argumentele ce îi stau la dispoziție (dispută) (pp. 183-191). Evident că granițele dintre aceste feluri nu sunt rigide și că se pot adăuga și alte feluri de dialog în funcție de scop – bunăoară „dialogul educativ“.

Când este vorba de comunicare la care participă trei subiecți se înțelege că se trece la trialog. Iar când angajăm persoanele la plural, „noi“, „voi“, „ei“, se intră în forme de comunicare mai complexe. Precizarea de mai sus, „rațională și împărtășită“ ar trebui, însă, păstrată, căci nu toate soluțiile raționale sunt și împărtășite la un moment dat, iar soluțiile împărtășite nu sunt toate raționale. Rămâne, însă, mereu dezirabilă conjuncția între rațional și împărtășit.

Înainte de dialog este nevoie de disponibilitatea la comunicare a persoanelor. În viața practică această disponibilitate nu este de la sine înțeleasă. Ne dăm seama ușor că așa stau lucrurile observând că în jur există decizii adoptate monologic – monologul unei persoane sau al unui grup de persoane.

Dar recursul la comunicare este una dintre caracteristicile modernității. Nu poate fi societate modernă acolo unde nu este comunicare în ceea ce privește deciziile cruciale. Privită sub aspectul prestațiilor omului, deci antropologic, modernitatea se poate caracteriza sintetic, foarte simplu, prin muncă cu randament, comunicare verbalizată și capacitate reflexivă.

Prin comunicare înțelegem aici convertirea de propoziții în exprimări și folosirea de exprimări pentru a ajunge într-o comunitate la înțelegere asupra unui subiect. Simpla posedare a capacității de a formula propoziții nu este comunicare, nici convertirea propozițiilor în exprimări nu este de ajuns. Pentru a putea vorbi de comunicare mai este nevoie de exprimarea propozițiilor în interacțiunile din comunitate.

În viața curentă, și chiar în diferite profesii, se perpetuează și astăzi o seamă de neclarități ce induc confuzii. Am în vedere împrejurarea că actele de comunicare sunt considerate doar exprimări de propoziții, că simpla informare este luată uneori drept argumentare, că unele argumentări sunt socotite drept demonstrații și că se înțelege sumar cum izbutește o argumentare. Vreau ca în articolul de față să lămuresc, în limitele spațiului alocat, aceste patru aspecte pentru a preveni confuzii și, mai larg vorbind, pentru a contribui la cunoașterea mai precisă și stârnirea reflexivității asupra dialogului, demonstrației și argumentării.

Ceea ce este de observat din capul locului este faptul – stabilit cu rigoare de disciplina numită astăzi „pragmatică universală“ – că odată cu cea mai simplă propoziție pe care o exprimăm în comunicarea cu altul nu ne restrângem la acea exprimare. Facem mult mai mult, adică ridicăm patru „pretenții“: „inteligibilitatea“ exprimării, „veracitatea“ vorbitorului, „adevărul“ propoziției, „justețea“ relației vorbitorului cu interlocutorul. Comunicarea noastră se face în unități pe care le numim astăzi „acte de vorbire (speech acts)“, iar cu cel mai simplu act de vorbire, de pildă, exprimarea propoziției „afară temperatura crește“, vorbitorul ridică în fața interlocutorului, cel puțin tacit, dar inevitabil cele patru „pretenții“. „Actele de vorbire“, care sunt forma propriu-zis umană a comunicării, nu se reduc nicidecum la exprimarea de propoziții.

de Andrei Marga – profesor universitar