Documentul lansat de MEN cu câtva timp în urmă, considerat ca viziune asupra a ceea ce ar trebui să fie şcoala românească în următorii ani, şi-a urmat cursul firesc al dezbaterii interne. De fapt, nu atât dezbaterea în sine a părut să conteze, ci ceea ce, într-o primă fază, au spus directorii şi inspectorii şi ce vor spune, în luna mai, profesorii. Tipicul dezbaterii e şi nu e surprinzător. Dezbaterea în şcoli, foarte ambiţioasă ca finalitate, se va desfăşura după o metodologie elaborată de MEN, care vizează chestiuni mult mai aplicate decât viziunea sistemică în sine. Se vrea căutarea de „soluţii“ ale învăţării care apoi ar putea deveni parte din draftul unei legi.

În dialogurile iniţiale, textul „viziunii“ a fost supus unor discuţii mai mult sau mai puţin obiectiv-profesioniste. Şi când spun acest lucru, am în vedere faptul că opiniile directorilor şi inspectorilor sunt cumva „teleghidate“, ceea ce presupune caracteristica de a fi în genere de acord cu textul dezbătut, chiar dacă o reformă a educaţiei, aşa cum se prefigurează ea acum, ar putea ridica serioase probleme în ceea ce priveşte acceptul corpului profesoral. Motivul e unul simplu: ca şi în cazul Legii 1, şi acum, clamatul interes al elevilor riscă să fie estompat de interesul profesorului, tradus cel mai des în conservarea posturilor didactice. Şi cum „viziunea sistemică“ are în cuprinsul ei destule elemente care alarmează, aducând cu sine şi evidente probleme sociale, e de presupus că ne vom aştepta şi la reacţii ale sindicatelor, acestea aşteptând în fond momentul favorabil pentru a se dovedi din nou utile intereselor corpului profesoral. Chiar simplul fapt al unei noi structuri a gimnaziului, propunerea ca acesta să înglobeze şi clasa a IX-a, poate fi un factor de nelinişte, în condiţiile în care liceul teoretic şi-ar scurta durata.

În acest context, în care ambiţiile MEN merg către realizarea unui „acord de masă“ al profesorilor, ar fi fost normal ca dezbaterile să fie însoţite, chiar de la început, de comunicate de presă care să informeze opinia publică cu privire la primele poziţionării ale celor interesaţi vizavi de „viziunea sistemică“. O viziune care e mai mult decât o viziune, fiind în fond şi o propunere de „draft iniţial“ de lege. S-ar fi aflat astfel cam ce „interese“ sunt lezate de actualul „proiect in nuce“ al legii, în condiţiile în care elementul pivot al viziunii îl constituie o nouă structură a învăţământului preuniversitar şi noi planuri-cadru. Ar fi fost interesant, de asemenea, să se afle care sunt opiniile, consemnate până acum, cu privire la modul de organizare a evaluărilor şi a accesului în licee, la formatul examenului de bacalaureat sau la existenţa anului suplimentar/remedial de studiu. Astfel, dezbaterile ar fi căpătat o finalitate dublă (prin comunicate de presă ale MEN!), căci şi ceilalţi actori ai educaţiei – părinţi, elevi, organizaţii nonguvernamentale – ar fi putut lua act din timp de asemenea puncte de vedere, ar fi putut înţelege argumentaţia, în aşa fel încât propunerile venite din această direcţie să se facă într-o deplină cunoştinţă de cauză. Să fie, altfel spus, constructive, menite a armoniza viziunea despre educaţie şi a face viabil sloganul generic al documentului: „Educaţia ne uneşte“. Ar fi fost prima oară când, printr-un act de transparenţă continuă, s-ar fi putut demara şi o acţiune de unificare a societăţii româneşti pe tema educaţiei, măcar în acest ceas al doisprezecelea.

Un document recent – şi care se vrea contribuţie la actualul document – a fost trimis pe adresa MEN de grupul civic „Părinţii cer schimbare“. PCS, care se defineşte ca un grup care „reuneşte peste 15.000 de membri, părinţi şi cadre didactice interesate de o reformă autentică şi de fond a educaţiei româneşti, oameni care se lovesc în mod repetat, cotidian şi nemijlocit de problemele sistemului actual“, nu este singurul grup constituit pe FB, dar acesta se caracterizează printr-o anume consecvenţă a atitudinilor şi a modului de a dialoga. Documentul de aproape trei pagini se constituie într-un punct de vedere rezultat din adunarea şi sintetizarea de opinii exprimate de zeci sau poate chiar de sute de părinţi şi profesori, site-ul fiind deschis oricui este interesat de problematica educaţiei şi a reformei.

Nu voi prezenta aici întregul document (bine articulat, dovedind o atentă documentare şi adecvare la temă!), ci doar câteva dintre propuneri, observaţii, soluţii rezultate în urma discuţiilor. Iată-le:

– învăţământul obligatoriu nu este eficient dacă depăşeşte 10 ani (de la 6 la 16 ani); obligativitatea înscrierii la grădiniţă de la 3 ani este o utopie în condiţiile actuale, a deficitului masiv de grădiniţe şi de personal specializat;

– şcolile ar trebui să tindă către autonomie financiară, să primească banii per capita de elev şi să-şi administreze singure resursele, în strânsă colaborare cu comunităţile locale. Cel mai eficient ar fi să existe o dublă direcţie în şcoli: directorul administrativ, care să se ocupe de administraţia bugetului cu toate aspectele care decurg de aici, şi directorul educaţional, orientat strict pe probleme care ţin de educaţie şcolară; sunt necesare standarde de notare clare, pentru fiecare materie şi perioadă şcolară. La fel, sunt necesare standarde de performanţă eficiente şi obiective pentru cadrele didactice, pe baza cărora se obţin bonificaţii şi gradaţii de merit. Evaluările şcolilor trebuie şi ele făcute neutru, de către instituţii nesubordonate MEN;

– se impune respectarea în cadrul şcolilor a legilor existente şi sancţionarea fermă a celor care le încalcă; toleranţă zero pentru violenţe în cadrul şcolii, indiferent din partea cui se manifestă;

– asigurarea condiţiilor materiale necesare procesului de învăţământ pe bani publici, şi nu pe ai părinţilor; la fel şi pentru condiţiile de igienă şi pentru serviciile de pază;

– asigurarea unor venituri decente cadrelor didactice, încă din primul an de activitate, pentru a-i atrage în sistem pe absolvenţii cei mai bine pregătiţi; indexarea acestor venituri în funcţie de merite reale şi personale, şi nu în funcţie de adeverinţe, hârtii şi dosare, aşa cum se întâmplă acum;

– crearea condiţiilor pentru o şcoală cu adevărat incluzivă, în care copiii cu CES sau cu alte situaţii personale dificile să fie integraţi în colectivul clasei lor; acceptarea necesităţii unui ajutor specializat pentru astfel de cazuri, sub forma unei pregătiri psiho-pedagogice suplimentare a cadrelor didactice şi/sau a unui specialist care să îl asiste la ore pe cadrul didactic principal;

– implementarea programului Şcoală după şcoală, care să asigure suport copiilor din familii defavorizate sau cu mijloace financiare modeste pentru continuarea studiilor;

– regândirea unor programe de tipul Cornul şi laptele, care s-au dovedit inutile în unele zone şi insuficiente în altele;

– suplimentarea numărului de psihologi şi consilieri şcolari, precum şi a personalului medical din şcoli;

– eliminarea mediei de gimnaziu din calculul mediei de admitere la liceu; nu numai că această medie generală este irelevantă în cazul unor anumite orientări profesionale a absolvenţilor, dar este şi subiectivă;

– clarificarea statutului orei de religie, care în momentul de faţă este ilegal, imoral şi sursă de dispută în şcoli; ­

– implementarea unor programe de educaţie a părinţilor pe teme de parenting şi îmbogăţirea relaţiei dintre şcoală şi părinţi prin acţiuni comune, în interesul copiilor, şi prin obligativitatea unui feedback mai consecvent asupra dezvoltării copiilor, din partea cadrelor didactice către părinţi.

P.S. Este adevărat, unele dintre aceste propuneri par a veni pe cărări cunoscute, în vreme ce altele comportă discuţii mai ample, cel puţin cea care solicită eliminarea luării în calcul a mediei din gimnaziu în admiterea în liceu. Sunt şi alte observaţii/propuneri care vădesc o anume neînţelegere, de pildă cea care priveşte structurarea învăţământului general obligatoriu: opinia că anul suplimentar, care ar trebui să se desfăşoare după terminarea învăţământului general obligatoriu (subl. ns.), ar presupune un abandon şcolar masiv (?!…). De fapt, parcurgerea anului suplimentar/complementar/remedial prevăzut în documentul MEN nu ar fi necesar decât celor care nu au luat examenul de evaluare la sfârşitul ciclului obligatoriu şi au în vedere continuarea studiilor… neobligatorii.

Adrian COSTACHE