Într-o atmosferă de festival naţional ca pe vremuri nu tocmai îndepărtate, oameni ai şcolii din toată ţara au participat la dezbaterea privind noul plan-cadru pentru învăţământul gimnazial. Statistica spune că au fost 18.255, socotindu-i pe cei care au răspuns sondajului organizat de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, prin intermediul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei. Câţiva s-au reunit la Biblioteca Centrală Universitară Carol I, din Bucureşti, într-o dorită încununare a dezbaterii. S-au regăsit într-un număr care, ca să recurgem la o trimitere spaţială şi participativă, abia dacă a justificat deschiderea „inelului trei” de locuri, în condiţiile în care aula BCU nu este deloc o sală mare. Sigur, nu aveau nici cum să încapă, nici cum să fie convocaţi toţi cei care ar avea măcar o idee, o propunere, un amendament de formulat sau cel puţin un semn de dat în cunoştinţă de cauză faţă de tema planului-cadru – faţă de şcoală, în general. Însă, după cum o dovedeşte realitatea care se prefigurează, apare ca stringentă întrebarea: Unde se regăsesc – din punctul de vedere al decidenţilor în Educaţie – zecile de mii de semnatari ai petiţiilor şi apelurilor lansate de sus până jos, din ierarhia educaţională şi din afara acesteia, de la Academia Română la mari universităţi şi de la catedre de specialitate din şcoli la institute naţionale de cercetare, petiţii şi apeluri care atrag atenţia asupra situaţiei grave într-un mod ireversibil ce se construieşte premeditat pentru discipline fundamentale în creşterea viitorilor cetăţeni ai României. În egală măsură, din rezultatele dezbaterii, care aflăm că duce neabătut şcoala noastră pe „culmile reformei curriculare”, nu se vede să aibă vreun ecou multele exprimări publice din mass-media şi de la nivel de inspectorate şcolare, unităţi de învăţământ, universităţi, faţă de perspectiva socială pe care ar deschide-o „învăţătura” al cărei cadru se pregăteşte, o „învăţătură” din care ar urma să lipsească informaţiile esenţiale, cunoştinţele acumulate, valorile arătate ca atare – într-un cuvânt, reperele.
Şcoala, ca un produs de ONG
În schimb, viitorul plan-cadru este susţinut ca să se impună tot mai ferm drept produsul unui număr incert şi restrâns de „experţi”, definiţi nu prin altceva decât printr-un soi de apartenenţă dată de necesităţi contextuale, în sensul că ei alcătuiesc ceva de felul „un grup de lucru”. Chiar „reforma” în ansamblu, conform unei formulări lansate persuasiv în spaţiul public şi generând umor involuntar dacă nu ar fi ceea ce e de fapt, adică probă a neştiinţei de carte într-o situaţie tragică, se spune că ar trebui să constituie realizarea unei „adunări informale” de persoane interesate de schimbare (A „sistemului”? A „paradigmei”?). Tangenţa coautorilor de acest fel cu şcoala activă, prezentă, reală – se afirmă cu insistenţa reiterării unei banalităţi – nu este necesară, este chiar contraindicată, din moment ce „şcoala românească, aşa cum o ştim de zeci de ani, cu actualii profesori, e la pământ”. Astfel, ceea ce se vrea a fi renaşterea Educaţiei ajunge să fie ceva la nivel de produs ONG.
În asemenea condiţii, nu este de mirare că „dovezile” unei dezbateri ample şi profunde se regăsesc în propuneri de introducere în planul-cadru a unor discipline precum: drepturile copilului, educaţie pentru sănătate (eufemism pentru ceea ce se revendică de fapt, adică educaţie sexuală), educaţie rutieră, educaţie juridică, educaţie ecologică, educaţie economică, protecţia consumatorului, drepturile de autor. O simplă îndoială, în cursul dezbaterii de la BCU, a unui academician (Marius Andruh) privind drepturile copilului ca disciplină cu o oră pe săptămână, pe durata unui întreg an şcolar, a fost pusă la punct în stilul agresiv de acum cunoscut al „vocii publice care nu mai tolerează jumătăţi de măsură”, chit că locul exprimării era prima bibliotecă a ţării ca nivel intelectual.
Planul-cadru, ca o situaţie contabilă
Rarisime, fără ecou au fost pe parcursul dezbaterii semnalările asupra exacerbării „analizei contabile” aplicate variantelor de plan-cadru. „Noi de fapt ne uităm la ore – felii înguste; nu cumva un tip anume de oră să lipsească! Îmi pare rău să spun, dar n-au fost puternice discuţiile legate de ce ne aşteptăm, când şi cum va arăta absolventul nostru şi la ce va servi”, a semnalat ministrul Adrian Curaj. La rândul său, preşedintele Comisiei de învăţământ a Senatului României, Ecaterina Andronescu, a spus: „Cred că nu trebuie să centrăm pe numărul de ore, pentru că, din păcate, ceea ce constat de când a fost lansat acest plan-cadru este că nimeni nu s-a gândit să vorbească despre conţinuturile disciplinelor. Am vorbit numai dacă am luat o oră de la o disciplină şi am trecut-o la altă disciplină. Personal, cred că numărul de ore nu ar trebui schimbat pentru că, de bine, de rău, el este cumva echilibrat şi acceptat de toată lumea. Ar trebui să lucrăm pe conţinuturile disciplinelor, pe progra­mele analitice”.
Contabiliceşte au fost apreciate şi orientările rezultate din dezbaterea publică în ceea ce priveşte una sau alta (ori cine ştie care) dintre variantele de plan-cadru: 39,7% dintre cei chestionaţi preferă a doua variantă, 19,4% preferă prima variantă, 27,4% preferă a treia variantă, iar 13,3% nu o preferă pe niciuna.
Absolventul, ca un executant depersonalizat
O deficienţă majoră a procesului de dezbatere asupra proiectelor de plan-cadru, semnalată ca atare de mulţi participanţi, a fost aceea că împărţirea pe discipline şi pe ore a fost plasată înainte de orice altceva, în loc să fie stabilite în prealabil obiectivele vizate prin aplicarea planurilor respective şi tipologia absolventului astfel format. Este şi nu este aşa. Absolutizarea formei ce ar urma să fie dată disciplinelor prin noul plan-cadru este argumentată de enunţarea unui şir de imperative cărora cică şcoala noastră aşa cum este organizată acum nu le face faţă. Nu ni se spune cum vor arăta elevul şi, ulterior, absolventul în urma parcurgerii disciplinelor din viitorul plan-cadru, însă este arătată apocaliptic, fără nuanţe, explicaţii, îndoieli imaginea elevului/absolventului de azi: unul care nu studiază de plăcere, este ţinut la respect de profesori „încremeniţi în proiect” şi se adaugă sutelor de mii de „rataţi”, „şomeri cu diplomă”. Dintr-un asemenea portret, ca şi din alte cerinţe pe care „dezbaterile experte” le-au scos în spaţiul public, se poate înţelege ce fel de elev şi de cetăţean se conturează după planuri precum cele care se pregătesc. Astfel, elevul, cetăţeanul în devenire, ar urma să fie un performer la teste internaţionale, atras de şcoală numai văzând că, în sfârşit, aceasta îi oferă competenţele cerute de angajatori, adică-l face apt să se încoloneze pe piaţa muncii. Urmând planul-cadru rezultat din „dezbatere”, din „expertiză” şi din „vocea” considerată cea mai autorizată pentru că aparţine beneficiarilor direcţi, elevul va trăi cu impresia că învaţă „discipline-agregat” (sic!), termen livrat cu sensul de ceva aplicativ, îmbinat, educativ numai prin simpla deţinere în nume a cuvintelor „educaţie pentru”. În realitate, fără repere în domeniile de bază ale cunoaşterii, elevul şi, apoi, cetăţeanul vor pluti între păreri proprii, vor avea uneori acces la iluzii şi în general vor fi convinşi că normale sunt „învăţarea din” şi „învăţarea despre”, nu cunoaşterea directă, creaţia şi întrebarea.
F.  IONESCU