Îmi permit să vă propun această temă, una de reflecție, tulburătoare prin actualitatea ei, deși cititorul acestui mileniu, am putea spu­ne, are la îndemână pe lângă cartea tipărită și cartea în format electronic, variantă pentru omul grăbit al acestui timp. Trebuie spus încă de la început, ca să nu existe dubii, că școala îți deschide calea spre cunoaștere, dar cunoașterea în­seamnă lectură, studiu aprofundat, înseamnă o treaptă în plus spre împlinire, spre vocația lecturii. Oamenii în general, tinerii în special aleg una sau alta dintre rețelele de socializare și scriu, de cele mai multe ori prescurtat, ceea ce vor să transmită. În perioada de pandemie, lungă și dureroasă, mulți au găsit refugiu în scris (minunat, la prima vedere!), însă pe aceleași rețele de socializare scrierile, creațiile, în general, au devenit un fel de cărți segmentate de felurite anunțuri, de comentarii, unele fără nicio legătură cu textul respectiv, așezat sub lupa publică. Măsura lecturii o dau like-urile, însă spun cu certitudine că acest mod de „a citi“ este doar un exercițiu de imagine, un gest de „prietenie virtuală“, pentru că cei mai mulți dau like doar din complezență. Formula „Ai văzut ce a publicat X?“ reflectă această tristă realitate. Tot atât de adevărat este că se publică mult, se citește pu­­țin și cred că inflația de carte de tot felul, cu multe greșeli datorate atât autorilor, cât și editurilor care nu fac efortul de a aduce în fața publicului o carte „curată“, corectată, deși aceasta este obligația lor, creează confuzie asupra limbii române, a formei ei corecte și, evident, asupra calității lecturii, căci despre aceasta este vor­ba. Sigur, avem libertatea să ne ­exprimăm, să ne expunem părerile, să scriem ce gân­dim, avem libertatea să creăm ceea ce credem că ne reprezintă, dar scrisul (mă refer la literatură, în mod special) înseamnă rigoare, înseamnă talent, înseamnă să știi că libertatea de a scrie înseamnă responsabilitate, fiindcă nu scriem doar pentru plăcerea de a scrie, ci pentru ceilalți. A fi liber înseamnă să știi că și libertatea are regulile ei și nu poți scrie orice, oricum și oricând.

Revenind la lectură, reamintesc cititorilor că anul acesta, 2022, s-au împlinit 160 de ani de la apariția romanului Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon (6 septembrie 1819–19 martie 1865), publicat pentru prima dată în anul 1862 de Revista Română a lui Al.I. Odobescu, iar în anul 1863, apărut ca volum. Este considerat primul roman notabil al literaturii române, iar temele și în egală măsură moravurile și năravurile au cam rămas neschimbate, pentru că și atunci, ca și acum, cititul era un lux.

Cu ceva ani în urmă am intrat într-o casă cu o bibliotecă superbă (așa părea de departe!), dar când m-am apropiat mi-am dat seama că erau doar coperte cu titluri de cărți, legate în aceeași culoare, verde închis, cu scris auriu. N-am înțeles, am îndrăznit și am întrebat. Mi s-a răspuns simplu că acest „format“ nu este riscant din punct de vedere igienic, fiindcă praful nu se depune ca într-o bibliotecă adevărată. În plus, din punct de vedere estetic, mi-a explicat gazda, nu poți găsi cărți de aceeași dimensiune ca să arate elegant. Am plecat năucită, am ajuns acasă și m-am uitat la rafturile mele, pe care stăteau liniștite cărțile, evident, de diferite mărimi, pentru că altul era criteriul după care le cumpărasem. Am uitat în timp această întâmplare, dar recitind Ciocoii vechi și noi, mi-am reamintit de acest episod, intitulat Educația ciocoiului:

„Pe acei timpi, ca și în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toți junii muchelefi și spudaxiți aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărți ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulți din cei aprinși de această patimă, nevoind să sa­­crifice bani și timp, chemau câte un pictor meșter și le zugrăvea prin saloane și prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omenească, de la cre­ațiune și până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă“.

Și azi, ca și ieri, moravurile și năravurile se transmit, se moștenesc și, evident, se continuă. Sigur, acesta este un exemplu, doar un exemplu, însă suficient de bine argumentat ca să avem grijă de slova scrisă, să o citim, să o judecăm, să o completăm – evident, cine are vocația scrisului! – pentru că doar așa descoperim frumusețea trecătoarei noastre lumi.

Referindu-se la utilitatea lecturii, la înțelegerea ideilor promovate într-o carte, cronicarul moldovean Miron Costin (30 martie 1633–decembrie 1691), autor al lucrărilor: Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul; Viața Lumii – poem filosofic, prima sa operă originală; De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor etc., afirma: „Mai vârtos să înțelegi ce citești, că a citi și a nu înțelege este a vântura vântul și a fierbe apa“. Boierul, dregătorul, diplomatul Miron Costin îndemna la o lectură aprofundată, la cunoaștere, la îmbogățirea spirituală, baza educației și a bună­stării noastre sufletești.

Revenind la școală, odată cu literele alfabetului copilul descoperă cuvântul, pasul hotărâtor spre lectură, spre posibilitatea de a crea și de a pune întrebări, pentru a descoperi că nu este singur, fiindcă lectura este treapta spre libertatea spirituală. Nu este treaba mea să judec sistemul de învățământ, dar prea multele schimbări impun alte cerințe, alte repere, iar ceea ce era ieri valabil, astăzi devine perimat. Pe lângă aceste schimbări, deloc favorabile copilului, acesta este supus tentației internetului, iar lumea virtuală, lumea imaginii îl în­depărtează de la lectura unei cărți. Este adevărat că există copii, există tineri care citesc, studiază, există o lume pentru care lectura este și va rămâne o formă a fericirii interioare. Mi-am imaginat că în școlile din România va exista măcar o oră pe lună dedicată lecturii și nu mă refer la lecturile obligatorii, ci la cărțile pe care tinerii aleg să le citească, la propriile lor creații, atunci când este cazul, la dialog, la apropierea de carte, la deschidere spre lumea fantastică a ideilor și întâmplărilor. Sper și cred în puterea exemplului! Poate că este momentul să reamintesc performanțele olimpice ale elevilor ro­mâni care au învins elevi din toată lumea, din țări în care educația beneficiază de nenumărate avantaje, evident, în sprijinul perfecționării educației copiilor. Nu cred ca aceasta să fie excepția care confirmă regula, pentru că eu cred că lumea nu va renunța la cel mai frumos dar spiritual: lectura.

De curând mă aflam într-un centru comercial, în zona alimentară, și nu mică mi-a fost mirarea când o tânără mămică însoțită de trei copii m-a rugat să citesc eticheta unui produs pe care îl căuta și care avea alt ambalaj. M-am uitat la ea, surprinsă de cererea neobișnuită și mi-a spus simplu că nu știe să citească. E adevărat, era vorba de o persoană aparținând unei anume etnii, dar și așa fiind, dreptul la educație ar trebui să fie o prioritate pentru toți. Sigur, sunt oameni care au trecut prin școală, dar pentru care ci­­titul este un lux pe care nu și-l permit. Ce triste sunt casele în care nu există cărți, acolo unde orizontul de cunoaștere se li­­mitează doar la infomațiile preluate de pe canalele media! Să nu vă imaginați că sunt împotriva acestui mod de infomare, pentru că aproape întreaga mea existență profesională a fost legată de acest domeniu, dar presa (generic vorbind) are și ea direcțiile ei (vreau să fiu elegantă în exprimare), în funcție de cine o conduce. Însă această întâmplare mi-a reamintit de autorul romanelor Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn, Un yankeu la curtea regelui Arthur, Mark Twain (30 noiembrie 1835–21 aprilie 1910), scriitor, umorist, publicist american care afirma că: „Nu există nici măcar o diferență între o persoană care poate să citească, dar nu o face, și una care nu poate să citească“. După plecarea în eternitate a marelui scriitor, președintele SUA din acea perioadă, William Howard Taft, spunea: „Mark Twain a dat bucurie – distracție cu adevărat intelectuală – la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare… Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi“. De ce am apelat la acest citat? Mai ales pentru sintagma „a dat bucurie – distracție cu adevărat intelectuală…“, care definește, voluntar sau involuntar, rolul cărții, al lecturii, pentru cei care au această înclinație.

Pușa Roth – scriitoare, redactor-șef adjunct al revistei Leviathan

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022