Prezentarea spre dezbatere publică a variantelor de planuri-cadru, de către Institutul de Științe ale Educației, este o decizie salutară, iar articolul de față este în fapt o luare de poziție nu doar a subsemnatului, ci reprezintă punctul de vedere al întregii Filiale Brăila a Societății de Științe Istorice din România. Mai mult, ideile fundamentale care vor fi prezentate mai jos își găsesc rezonanță în convingerile membrilor SSIR, la nivel național, căci deja am luat contact cu ideile-„cadru” ale Societății, exprimate prin organismele sale de conducere sau prin documentele adoptate în cadrul Conferințelor Naționale ale SSIR din ultimii ani. Nu este de neglijat nici faptul că de 15 ani sunt profesor în învățământul secundar și cunosc astfel în mod nemijlocit tarele sistemului, realitate care constituie încă un argument al legitimității demersului de față.
Ținând cont că planul-cadru este până la urmă matricea învățământului românesc, care stabilește coordonatele esențiale în care evoluează educația tinerilor din societatea noastră, prezentarea acestor documente într-un mod etapizat în timp, logic, pe cicluri de învățământ, proces început din 2013 – în data de 12 martie 2013 a fost adoptat planul-cadru pentru învățământul primar –, creează din start un handicap, deoarece nu avem o abordare coerentă și de ansamblu a întregului sistem de învățământ, sistem care este reglementat tocmai prin intermediul acestui document fundamental. O perspectivă holistă ar fi creat premise mai bune pentru o dezbatere, care să-i includă pe toți cei afectați de schimbările produse de introducerea unor noi planuri-cadru. Cu toate acestea, dacă acordăm credit propunerilor de față și dacă vom compara, doar la nivel gimnazial, modelul actual și cele care ne sunt înaintate, atunci schimbările sunt mai degrabă într-un plan relativ, pentru că se mențin până la urmă vechile paradigme, doar în varianta a treia fiind preconizată o oră în plus la disciplina Istorie, față de varianta actuală. Cu toate acestea, sunt și modificări de reținut, precum eliminarea limbii latine în planurile propuse de ISE, fapt greu de înțeles pentru devenirea unui popor care se mândrește cu „sigiliul Romei”, ca forță motrice a manifestării conștiinței sale naționale.
O nedreptate istorică
Pentru a reveni la statutul disciplinei noastre, trebuie să reamintim că adoptarea planului-cadru pentru clasele I-VIII, în anul 2001, cel care este și astăzi în vigoare, a fost o lovitură teribilă dată Istoriei. Prin reducerea numărului de ore s-au creat reale dificultăți la nivelul disciplinei, pentru că s-a ajuns la o modalitate trunchiată și limitativă în care era predat trecutul, cu toate sincopele care decurg de aici în procesul de predare-învățare, dificultățile fiind legate chiar și de formarea noțiunilor fundamentale la elevi. În fapt, cauza principală a reculului pe care îl resimt profesorii de istorie este legată de timpul insuficient pentru predarea conținuturilor și formarea competențelor la elevi. De aceea, în mod firesc și logic, ideea funda­mentală a acestor rânduri este aceea a necesității alocării Istoriei, în noul plan-cadru, a unui număr de două ore pe săptămână, la nivelul fiecărui an de studiu. Adaug în același timp, cu toată convingerea, că miza în această chestiune nu este dorința profesorilor de a-și „întregi catedrele” și nici nu este vorba despre spiritul conservator al celor care fac parte din „sistem” și se tem de orice fel de schimbare.
Învățarea sistematică și aprofundată a trecutului omenirii, cu o abordare în spiritul istoriei secolului XXI, în care cele mai sensibile probleme ale umanității țin de toleranța interetnică, confesională, de combatere a xenofobiei, și în care educația se face în spiritul recep­tării valorilor „celuilalt”, în efortul cunoașterii ele­mentelor (cultu­rale, religioase, sociale etc.) care îi leagă pe oameni, nu îi despart, nu poate avea loc cu o singură oră pe săptămână la disciplina Istorie. Într-adevăr, studiul temeinic al istoriei universale și al istoriei naționale, adaptat la condițiile concrete din societate, deschide calea pentru formarea unor cetățeni care să știe cine sunt, de unde vin, care este locul și rostul lor în lume, acest fapt constituind și cea mai bună modalitate de a ne apăra de teribilele racile ale istoriei contem­porane, reprezentate de totalitarism, dictatură, intoleranță etnică și confe­sio­nală etc. Doar prin cunoaștere și prin formarea tinerelor generații putem învinge iraționalul distructiv, care se observă în fenomene precum terorismul, putem respinge clișeele naționaliste și instigatoare la ură, putem fi pregătiți pentru a fi mai buni patrioți, gata chiar să ne apărăm patria în fața unor amenințări care sunt departe de a deveni „Istorie”, așa cum observăm din evenimentele din Ucraina sau din atentatele de la Paris. Iată de ce este necesar să studiem Istoria două ore pe săptămână, nu doar pentru că – fapt deloc de neglijat – în majoritatea țărilor din Europa această disciplină are alocate două ore săptămânal. Să reamintim aici și cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga, cel care exprima cu multă elocvență caracterul axiologic al istoriei, caracter ce se impune în mod natural și firesc: „Scopul învățământului istoric este îmbogățirea cunoș­tințelor despre umanitate și despre sine în umanitate, prin cunoaș­tere tuturor lucrurilor pe care le-au făcut oamenii totdeauna. Este o îmbogățire, o întregire și o înălțare a vieții fiecăruia”. Să mai precizez și faptul că resimt la cei mai mulți elevi un interes real pentru Istorie – la clasa a V-a curiozitatea și entuziasmul sunt explicit manifeste –, mai ales că noile tehnologii informaționale permit accesul la o diver­sitate de mijloace și de resurse istorice.
Din cele expuse succint mai sus, respingem toate cele 3 variante de plan-cadru și solicităm elaborarea unei noi variante, care să cuprindă câte două ore la disciplina istorie, în trunchiul comun, desigur, pentru fiecare an de studiu.
Apoi, în condițiile în care disciplina Istorie, prin menirea sa intrinsecă, are un puternic rol formativ și contribuie în măsură defini­torie la însușirea de către elevi a acelor competențe care să-i trans­forme în viitori cetățeni activi, implicați în apărarea democrației, a statului de drept și în exprimarea drepturilor fundamentale ale omului, se impune reglementat statutul disciplinelor socioumane de la nivelul ariei curriculare „Om și Societate” într-un mod cumva diferit față de cel propus în variantele de plan-cadru. Raportându-ne doar la clasa a VI-a, unde se va preda Educație interculturală, și la clasa a VII-a, unde se va preda Educație pentru cetățenie demo­cratică, aceste discipline vor cuprinde teme care au până la urmă un caracter recurent, căci profesorul de istorie le abordează la disciplina sa de predare aproape în fiecare activitate la clasă. Apoi, deși este cel mai indicat prin pregătirea științifică și pedagogică, profesorul de istorie nu este cel menționat în mod explicit pentru a preda aceste discipline, fapt care până la urmă este tot în defavoarea beneficiarilor educației.
Cu certitudine, condiția sine qua non pentru reformarea celor­lalte documente curriculare este ca planul-cadru să asigure fundația necesară unui proiect de anvergură. De aceea, rămân numeroase probleme deschise:
• Asigură planul-cadru posibilitatea predării interdisciplinare la nivelul fiecărei arii curriculare?
• Cum se vor studia temele modulare, care să îmbine cunoștințe chiar cu caracter transdisciplinar?
• Facilitează planurile-cadru desfășurarea armonioasă a conținuturilor din programele școlare și, la fel de important, asigură transferul cunoștințelor de la un ciclul de învățământ la altul?
Iată de ce dezbaterea abia începe cu adevărat, iar termenul fixat este mult prea scurt.
Prof. dr. Ștefan AFTODOR,
Președinte Filiala Brăila a Societății de Științe Istorice din România