În timp ce criminologii denunță incapacitatea devenită cronică a organizațiilor internaționale de a elabora o definiție oficială universală a tero­ris­mului (A. Bauer) și de a adopta astfel mă­suri (juridice) adecvate și eficiente de prevenire și represiune a sa, percepția teoretică de „violență spontană contra violenței organizate” (J. Genet) este nuanțată și chiar depășită de formele de manifestare a fenomenului, în condițiile unei lumi mondializate. Ultimele valuri de atentate te­roriste (în frunte cu cele din Franța), înscrise în lanțul inaugurat prin evenimentele de la 11 sep­tembrie 2001 (din S.U.A.), îi conturează tot mai exact evoluțiile în planul cauzelor posibile și trans­formărilor în privința caracteristicilor de mani­festare.
Dezvoltarea „hiperterorismului”, care aten­tează la valori ale întregii comunități inter­naționale, cu episoade tot mai frecvente și mai intense, arată că mondializarea este purtătoarea unei violențe politice sporite, „interconectivitatea crescândă” a societăților alimentând animozitățile și conflictele, ceea ce reclamă, în mod evident, o nouă abordare teoretică de analiză și o inovantă acțiune practică de combatere a actelor de vio­lență teroristă.
În interacțiunea lor planetară, factorii mon­dializării favorizează apariția de noi forme de tero­rism radical care, spre deosebire de cele ante­rioare, care se manifestau ca fenomene interne (ETA, IRA), ori în legătură cu un conflict regional (Orientul Mijlociu), dobândesc o dimensiune cu totul diferită (rețeaua Al-Qaida). Aceasta din urmă a cunoscut în ultimii ani o formulă de institu­ționalizare inedită, în ipostaza pretinsului „stat islamic”, structurat pe fundamentalism și terorism.
A apărut și se afirmă astfel un terorism apatrid, care nu are naționalitate, chiar dacă uneori se leagă artificial și conjunctural de un pretins „stat islamic”, așadar, unul fondat nu pe un fundament politico-istoric, ci pe un fanatism religios, care funcționează pe bază de rețele de solidaritate transnaționale, un terorism care, sprijinindu-se pe o acoperire religioasă, mobilizează tot mai substanțiale resurse (financiare, tehnologice, ideologice ș.a.) ale mondializării și se situează în chiar inima economiei internaționale. Nu în ultimul rând, unul care atacă bazele ordinii mondiale fără a ezita, așa cum ne arată atentatele din 11 sep­tembrie 2001 sau cele din 13 noiembrie 2015, să lovească din plin centrul hegemonic al mondializării (S.U.A.) sau unul dintre pilonii săi fundamentali (Uniunea Europeană).
Din punct de vedere teoretic, apariția, dezvoltarea și acțiunea rețelelor teroriste transnaționale sunt considerate una dintre „fațetele negre” ale mondializării, aferente „politicii de haos”, favorizată și de post- sau trans-modernitate și căutările sale de structurare a noii societăți.
Amenințarea teroristă oficializată la rangul de pericol național și global a determinat statele, după capacitățile de care dispun, să „inventeze” și să aplice noi dispozitive de supraveghere, care depășesc cadrul luptei de tip tradițional, esențialmente juridică, împotriva terorismului. Așa, de exemplu, în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001 au fost adoptate reglementări care limitează exercițiul anumitor libertății publice în numele securității: în S.U.A., Patriot Act din 25 sep­tembrie 2001 autorizează dezvoltarea ascultărilor telefonice și supra­vegherii comunicațiilor electronice, lărgirea condițiilor de percheziție și detenție, înăsprirea pedepselor în cauzele de terorism și întărirea puterilor serviciilor de imigrație. Legi asemănătoare au fost adoptate repede și în Canada, Marea Britanie, Germania, Franța și chiar în România. Lupta împotriva terorismului justifică astfel unele atingeri ale drepturilor umane fundamentale, precum cele în materia interceptărilor telefonice și până la crearea unei zone excepționale de „non-drept”, dar ridică alte probleme menite a asigura justul echilibru constituțional și o atenție deosebită pentru asigurarea sa.
Însă, poate lucrul cel mai important, în acest mod s-a rescris conceptul și s-a dezvoltat o nouă practică a securității internaționale. Dacă în perioada ante-1989 principala amenințare la adresa acesteia o reprezenta agresiunea statală, acum pare a deveni atentatul terorist. Sub impulsul atentatelor din 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate a adoptat o serie de rezoluții care constituie cadrul juridic al unei acțiuni internaționale împotriva terorismului. Solicitând statelor de „a colabora de urgență” pentru a preveni și reprima actele de terorism, Rezoluția 1337, din 28 septembrie 2001, enumeră o serie de măsuri adecvate (interdicția oricărui ajutor dat teroriștilor și organizațiilor teroriste, schimbul de informații și cooperarea crescândă în anchete și urmăriri, ratificarea convenției împotriva finanțării terorismului ș.a.).
La 13 aprilie 2005 a fost adoptată, tot sub egida O.N.U., o convenție internațională pentru represiunea terorismului nuclear.
Adoptarea de Consiliul de Securitate al O.N.U., în baza rezoluției din 16 ianuarie 2002, a unei serii de acțiuni „extrateritoriale” împotriva membrilor rețelelor Al-Qaida, care se aplică de asemenea „tuturor altor persoane, grupuri, întreprinderi și entități” asociate rețelei (lista aferentă fiind permanent actualizată), atestă trecerea la o logică specială care, scurtcircuitând statele, are în vedere ordinea internațională și mișcările care o recuză sau combat.
Important ar fi ca inițiativa din 1996 a Compréhensive Convention on International Terrorism a O.N.U. să ajungă la stadiul de tratat internațional intrat în vigoare și ratificat de un număr cât mai mare de state.
Odată devenit operațional și pentru deplina sa aplicare, un atare do­cument ar putea fi urmat, așa cum o arată o propunere românească deja formulată, de instituirea unei instanțe (Curți) internaționale care să judece și să pedepsească pe făptuitorii crimelor de terorism.
În redefinirea percepției teoretice a cadrului de acțiune și restructurarea mijloacelor și strategiilor de prescriere și combatere a „terorismelor” un rol important revine cercetării științifice criminologice. Aceasta ne indică deja că, de principiu, ar fi potrivit a se renunța la a vorbi de „terorism” în sine, în favoarea referinței la „acte de terorism”, spre a surprinde mai bine realitățile și exprimarea particularităților acestora. Caracteristicile lor de până acum – discontinuitate, pregătirea în secret, vizarea de scopuri politice ori țintele simbolice – ori încercările de clasificare (terorismul de tip revoluționar, cel „teritorial”, independist ori anticolonial sau cel „instrumental”, de pură convingere) sunt mai ales de uz scolastic, iar noile evoluții în planul realităților concrete presupun reevaluări și noi orizonturi de abordare și acțiune. Într-adevăr, înainte de toate, se remarcă apariția de tipuri de terorism inedite, cel puțin prin scopurile pentru care se acționează, ceea ce impune cercetătorilor, pentru început, inventarea de noi terminologii: „terorism milenarist”, „gangstero-terorism”, „ecoterorism”, „meteo-terorism”, urmată de încer­carea de noi evaluări.
Societățile riscului, precum cele ale prezentului, dependente de o tehnologie vulnerabilă și unde mass-media oferă un ecou maxim oricărui strigăt de nemulțumire, alimentează tentația de a se recurge la o violență demonstrativă, spre a exercita o presiune cu cost redus și a găsi o au­diență masivă cu cel mai mic efort. Totodată, amenințările provin din ce în ce mai mult din partea unor grupări hibride și oportuniste, capabile de transformări rapide, conflictele sunt esențialmente civile, chiar dacă aco­peră adesea „revendicări” de natură diversă, iar stingerea lor presupune forme noi de răspuns și cu caracter structural.
Securitatea persoanelor și a bunurilor acestora a devenit o preo­cupare majoră în societățile democratice și, totodată, „un obiect juridic esențial”, chiar „un obiectiv de valoare constituțională”. Cercetările teoretice au identificat, la rândul lor, un nou savoire, ridicându-se problema dacă securitologia reprezintă și trebuie tratată ca un nou capitol al criminologiei, ori, din contră, ca pe o disciplină autonomă, în curs de afirmare, aflată însă într-o stare de interdependență și cu multiple legături cu prima. Într-adevăr, trecerea la acest nou domeniu al cunoaș­terii, în cadrul căruia actele teroriste ocupă un loc important, o face „noua criminologie”, care își deplasează interesul de studiu de la delinc­vența individuală și tratamentul său spre formele colective de crimi­nalitate, precum și către amenințările pe care acesta le constituie pentru securitatea persoanelor, a valorilor materiale și a vieții sociale în general.
Denunțând noile pericole planetare și amenințările haosului mondial, noile direcții de cercetare acordă, așadar, un rol deosebit de important terorismelor, până la a prefigura cristalizarea unor piste teoretice capabile să se autonomizeze ca un capitol nou de investigare, analiză și obiectivizare.
Atacurile teroriste din 2015, în majoritatea lor „replici” la acțiunile necoordonate ale marilor puteri de a corecta excrescența malignă ISIS, apărută în urma unor procese de dezagregare statală, favorizată de așa-zisa „Primăvară arabă”, se înscriu deopotrivă în privința cauzelor, formelor de manifestare, țintelor de acțiune și semnificațiilor conferite în cadrele terorismului transnațional și tind a prefigura perspective noi. Ele poartă, astfel, amprenta conjuncturilor și mesajul nevoii unei noi abordări teoretice, axată pe prioritatea absolută a garantării juridice și asigurării practice a securității persoanei, valorilor sale materiale și spirituale, a societății și comunității umane mondiale în ansamblul său.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU