Articolul pornește de la o succintă prezentare a efectelor restricțiilor din timpul pandemiei COVID-19 în plan psihologic și social, din prespectiva neuroștiințelor. Analiza consideră particularitățile pierderilor sociale pe trei niveluri de vârstă: copilărie, adolescență și maturitate. Scopul abordării este de a analiza modul în care anii pandemici au afectat creierul social și sugerează câteva modalități eficiente de reconstrucție a lumii sociale personale pornind de la specificul dramelor sociale la fiecare vârstă considerată.

„Ce este pandemia pentru tine?“
„Este atunci când nu ai voie să ieși din casă“ (An­­dreea, 9 ani)

„Cum ți-a schimbat pandemia viața?“
„Mi-a furat adolescența“ (Teodor, 16 ani)

„Cum v-a afectat pandemia viața?“
„M-a izolat în fața computerului și a îndepărtat prietenii de mine“ (Ileana, 32 de ani)

Omul a evoluat ca o ființă socială încă din zorii civilizației, supraviețuirea speciei fiind condiționată de protecția grupului. Există un principiu în funcționarea creierului, care s-a dovedit esențial în filogeneză, ce afirmă că un sistem de conexiuni interneuronale care descriu un comportament de bază în autoconservare este encodat în ADN, urmând a fi transmis generațiilor viitoare ca asigurare a continuității speciei. În anul 1990, cercetătoarea Brothers identifică o regiune neuronală pe care o asociază cu comportamentul interactiv uman și pe care o denumește „creier social“. Rolul acestei structuri este esențial în elaborarea comportamentului în diverse situații întrucât abilitează individul cu capacitatea de a face predicții în timpul interacțiunilor sociale pe baza dispozițiilor identificate la ceilalți. În genere, comunicarea pornește de la abilitatea de recunoaștere a intenției de interacțiune observabilă prin gesturile și expresiile microfaciale ale celuilalt. Iar pentru a dezvolta această abilitate esențială pentru viața socială este necesar ca ființa umană să aibă exercițiul socializării prin care să învețe semnificațiile gesturilor sociale și să le testeze în relațiile cu ceilalți. Pentru a identifica soluții eficiente de optimizare a activității creierului social este necesară înțelegerea modului de operare a lui. Această structură conectează amigdala, cortexul orbital frontal și o parte din cel temporal. Din punct de vedere evolutiv, amigdala este importantă în semnificarea stimulilor din mediu, evidențiindu-i pe cei cu potențial periculos pentru individ și fixându-i în memoria afectivă, prin interacțiunile ei cu zona ventrală tegmentală și cu nucleul accumbens. În comunicare, rolul ei se traduce în înțelegerea contextului social al in­­teracțiunii și estimarea corectă a resurselor personale implicate. O observație pe cât de interesantă, pe atât de importantă pentru înțelegerea mecanismului comunicării interuname, a fost făcută de neuropsihologul Cunnigham în 2004 prin corelarea timpului de expunere a unui stimul, care fusese asociat în trecut cu emoții similare fricii, cu gradul de autocontrol al reacțiilor și cu capacitatea de reacție echilibrată. Astfel, timpul mai lung de expunere a corespuns activării zonei frontale a creierului, cea care coordonează gândirea critică și autocontrolul, pe când timpul scurt de expunere a favorizat activarea amigdalei, responsabilă cu elaborarea răspunsului emoțional la situații care, de cele mai multe ori, este sancționat social deoarece este slab controlat cognitiv. Această observație este utilă în înțelegerea comunicării și socializării întrucât evidențiază necesitatea ca, pentru păstrarea unui echilibru în in­­teracțiune, să se acorde un timp suficient pentru a putea trece de limita prelucrării emoționale a răspunsului și a favoriza procesarea cognitivă a situației. Există o vorbă populară care îndeamnă ca atunci când conjunctura pare potrivnică, să se recurgă la o numărare lentă până la 10, 15 sau la șoptirea unei rugăciuni până când subiectul simte că poate să reflecteze la situație cu un anume grad de detașare emoțională.

O a doua verigă esențială a creierului social este formată din lobii temporali, al căror rol este de a integra informații anecdotice despre ceilalți: unde locuiesc, dacă sunt de încredere sau nu, și despre evenimente: cum se schimbă comportamentul în funcție de situații sau cum dispozițiile influențează atitudinea celorlalți (Damasio et al., 2004). Această parte este esențială în înțelegerea și valorizarea personală a contextului social, precum și în modularea comportamentului, aplicând cunoștințele deja fixate anterior.

A treia parte a creierului social este cortexul prefrontal, esențial atât prin neuronii-oglindă, cât și pentru funcția de control și decizie. Rolul sistemului de neuroni-oglindă în interacțiunea umană este important nu numai în inițierea unei relaționări, cât și în menținerea atenției și motivației pe parcursul comunicării. Tendința de a imita gesturile, a replica emoțiile sau de a ajusta tonul vorbirii cu cel al interlocutorului sunt doar câteva mecanisme prin care acest sistem neuronal susține o interacțiune. Pe de altă parte, cortexul prefrontal este zona în care se conturează intențiile personale care susțin comportamentul și contri­buie la dezvoltarea unei concepții despre lume, ce va constitui un reper continuu de raportare la mediul social și de valorizare socială a eului.

Omul nu este doar ființa cea mai sofisticată în relațiile sociale, dar și cea mai inventivă în comunicare, mai ales în crearea unor noi contexte, iar acestea au dezvoltat în timp abilități care s-au reflectat la nivelul creierului prin specializarea unor structuri cerebrale în identificarea aspectelor mai puțin vizibile ale comunicării, precum sistemele vizuale care să proceseze trăsături mai subtile ale personalității celorlalți (Humphrey, 1976).

O scurtă conștientizare a complexității creierului social evidențiază procesul elaborat și suținut pe care ființa umană îl parcurge în decursul ontogenezei în relaționarea cu ceilalți. Modularea emoțională pornește din prima zi de viață prin atașamentul pe care mama îl dezvoltă cu copilul, astfel că primele mecanisme de reglare a conduitei atunci se fundamentează. Cunoașterea celorlalți, primele experimentări ale alterității se construiesc în copilăria mică, apoi se îmbogățesc în școală, pentru a se rafina în adoles­cență. Povestea călătoriei sociale a ființei umane până la maturitate este marcată de două atribute esențiale de care depinde gradul de adaptare: constanța și intensitatea interacțiunilor care devin experimente de socializare. Problema în timpul pandemiei a fost exact întreruperea acestui continuum social care definește psihic omul. Pentru ca o obișnuință să fie înlocuită de alta este nevoie de câteva luni de exersare a noului obicei, această schimbare aducând modificări definitive la nivel neuronal.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE