Aşa cum ne-am obişnuit, odată cu sosirea primăverii vin şi simulările, o modalitate de pregătire pentru evaluarea propriu-zisă, care are loc în vară. Cum ştim, intenţia formatoare este ca elevii să fie abilitaţi cum să se comporte în cadrul unui examen, de la a fi punctuali, a se legitima cu un act de identitate, a nu pleca înainte de vreme din sala de clasă până la a-şi organiza timpul de lucru astfel încât să fie eficient pe durata celor trei ore, a realiza în prealabil recapitularea materiei şi aşa mai departe.

La rândul lor, profesorii au ocazia de a desfăşura împreună cu colegii de catedră o activitate complexă, care implică nu doar corectarea propriu-zisă a lucrărilor, ci şi negociere, punere de acord, transmiterea rezultatelor obţinute, analiza acestora, propunerea unor măsuri remediale. Formele de prelucrare a datelor sunt diverse: discuţii individuale cu elevii, dezbateri la nivelul clasei, şedinţe cu părinţii, analiza rezultatelor elevilor în consiliul profesoral.

Asupra notelor, mereu mai este câte ceva de lămurit. Conform metodologiei, doar dacă elevul sau părintele/tutorele acestuia solicită în scris notele obţinute la simulare pot fi trecute în catalog. Înţelegem că, deşi vorbim mult, în fapt, dacă nota este mică, aceasta nu ajunge în catalog. Ipoteza de lucru acceptată este că elevul cu rezultate slabe va avea timp până la examenul propriu-zis să înveţe.

Oare acest fapt nu creează un precedent? De ce nu procedăm la fel şi cu notele de la teze? Mai exact, să discutăm rezultatele obţinute, iar dacă elevul consideră că este capabil de o notă mai mare, să repetăm teza, până o va putea obţine. Iar la ascultările orale de ce să nu ne consultăm, astfel încât dacă autoevaluarea pe care o face elevul şi evaluarea profesorului nu reprezintă un raport bun, de concordanţă, să mai amânăm trecerea notei până ajungem la consens?

Între elevii care obţin note mari şi cei care au luat note mici este o situaţie asimetrică: notele mari o să fie consemnate în catalog, iar cele mici nu. Pentru că ne aşteptăm, în mod evident, ca doar elevii cu note mari să solicite trecerea acestora în catalog.

Nota mare este obţinută printr-o lucrare realizată pe parcursul a trei ore, în comparaţie cu alte note care, principial vorbind, se obţin mult mai uşor. E ca şi cum pentru unii dintre elevi este dublată teza, dar ea are valoarea unei note curente. Iar pentru cei mai puţin performanţi acest fapt nu are loc. Timpul de lucru este acelaşi, subiectele şi baremele la fel pentru profil şi tip de probă, obligatorie sau la alegere, dar semnificaţia notării este diferită. Pentru unii elevi creează consecinţe consemnate ca atare în documentele şcolare, iar pentru alţii nu.

Un contraargument ar putea fi acela conform căruia elevii buni oricum au note mari, deci încă una nu afectează cu nimic media finală. Dar şi cei cu note mai puţin bune pot fi într-o situaţie analogă. Valorizăm desigur motivaţia pozitivă, dând un răspuns de întărire pozitiv, apreciind rezultatele dezirabile. Dar ca să ducem lucrurile până la capăt, nu ar trebui să dăm un feedback şi pentru dezaprobarea rezultatelor salbe? O astfel de situaţie este una relaţională: motivarea pozitivă se află în contrapondere cu cea negativă, nu este pozitivă, pur şi simplu.

Deşi acceptată cu destulă dificultate, simularea face parte acum din activităţile obişnuite ale şcolii. Dacă este să răspundă la întrebarea: Ce faci la şcoală? – un elev va putea trece în enumerare faptul că în clasa a opta, dar şi în clasa a şaptea, în clasa a unsprezecea şi într-a douăsprezecea participă la simulări. Privind ritmicitatea acestei forme de evaluare, se pare că tendinţa este să crească, astfel că nu sunt confruntaţi cu o astfel de experienţă doar elevii din anii terminali, ci şi cei cu un an mai devreme. Poate că peste timp vom ajunge să avem simulare în fiecare an de studiu, un exerciţiu suplimentar fiind, de ce nu, bine-venit. Adică se ajunge la un format în care în primul semestru ne-am obişnuit să dăm testele predictive, avem în mod constant lucrările curente, teza semestrială, iar în semestrul al doilea şi simularea.

În şcolile în care orele se desfăşoară după-amiaza, elevii din clasa a opta au de trecut şi de efortul unei zile de muncă foarte lungi: dimineaţa fiind la simulare, iar după-amiaza la ore, a doua zi din nou la simulare… Profesorii au de citit într-un interval scurt de timp un volum mare de lucrări, desigur după orele pe care le susţin la clasă. Toţi ştiu că simularea implică un efort suplimentar atât sub aspect cantitativ, în orele efective de muncă, cât şi calitativ, intensiv printr-o solicitare condensată privind evaluarea.

Dar simulările au creat şi o premisă bună de consens: sunt utile. Asupra acestui fapt sunt de acord elevii, părinţii acestora şi profesorii. Ele animă spiritele, elevii se implică plini de bunăvoinţă, chiar sârguincioşi în atipica formă de evaluare. Mă refer la cei care aleg să susţină simularea. Mai sunt, desigur, şi elevi care se eschivează şi nu vin la simulări, dar numărul lor este mic, neglijabil. E oricum mai bine să dai simulare decât să nu o dai, pentru că produce consecinţe stimulatoare. Curiozitatea faţă de ceea ce notele obţinute joacă rolul unui ferment care motivează. În comunitatea şcolară, cine ce notă a luat o să fie mult timp discutat. Se pot reface ierarhiile, unii elevi din eşalonul doi al rezultatelor şcolare fac presiuni să treacă în faţa celor recunoscuţi drept cei mai buni.

 Aerul grav, serios şi preocupat este afişat apoi şi de profesori. Chiar şi personalul auxiliar e cuprins de importanţa momentului. Doar au aranjat băncile astfel încât elevii să stea câte unul în bancă.

Pluteşte în aer un iz de schimbare, poate benefică: vine primăvara, se dau simulările.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti