Am auzit de multe ori în ultimii ani că şcoala e plictisitoare, anostă, stresează elevul. Şi că astfel s-ar explica şi eşecul parţial al acesteia. În ea se predau prea multe conţinuturi şi sunt prea multe şi prea dificile competenţe de realizat. În şcoala de azi, se spune, programele sunt foarte încărcate. De altfel, de-abia se terminase procesul de redactare şi aprobare a noilor programe de gimnaziu că discuţia „supraîncărcării” a  fost reluată. „Trebuie să punem accent, în primul rând, pe gândirea copiilor, mai ales în învăţământul primar, şi mai puţin pe capacitatea lor de a memora”, spunea unul dintre ultimii  miniştri ai educaţiei. Dar pot să pariez că aproape toţi cei circa 30 de  miniştri ai educaţiei din ultimul sfert de veac care au poposit pentru o vreme în strada Berthelot au spus cam acelaşi lucru. Opinia publică e plină până la intoxicare de ideea că informaţia este cea care domină încă spaţiul învăţării preuniversitare, în dauna formării. Însă când vorbim despre  formare, lucrurile se complică, fiindcă nu se poate şti aproape niciodată cu siguranţă de câtă informaţie are nevoie elevul, ca materie primă,  pentru a se realiza un învăţământ formativ. Iar asta se întâmplă fiindcă şcoala a  pierdut o însuşire clasică a strategiilor educaţiei: capacitatea de a esenţializa.
 De fapt, nu doar şcoala, ci toată lumea de azi pare a suferi de o neputinţă a esenţializării. Secolul XXI nu pare a fi, aşa cum s-a zis, unul de sinteză. Dimpotrivă, fărâmiţarea anterioară continuă. Cu câteva decenii în urmă existau doar câteva sute de specializări/profesii, azi lumea e plină de mii de asemenea specializări, de experţii adică, specialişti în modul în care se face, cum se zicea odinioară, „teoria chibritului”. Sunt astfel experţi în evaluare, experţi în curriculum, experţi în mediatizare, experţi în aplanarea conflictelor, experţi în pervenirea corupţiei, experţi în drepturile copiilor, ale animalelor. Etc, etc… Şi atunci de unde să apară acele minţi sintetice de care şcoala are atâta nevoie, mai ales atunci când vrea să-şi reconfigureze, să-şi aducă la zi propriul model cognitiv?!… În fond, programele şcolare nu sunt altceva,  până la urmă, decât un model specific de cunoaştere a lumii a cărui finalitate nu poate fi alta decât aceea de a forma capacităţi pentru o gândire structurată, logică a elevului. În acest model cognitiv, oricare ar fi el,  relaţia esenţială în învăţare este până la urmă aceea dintre cuvânt şi imagine, dintre concret şi abstract adică.
Noile tehnologii, observa recent un profesor, distrage atenţia elevului de azi, îl împrăştie, îi consumă timpul, îi dă informaţii peste informaţii, iar el, elevul,  nu mai reuşeşte să reţină esenţialul. Mai mult: informaţiile pe care le primeşte elevul, de-a valma, nu mai reprezintă ierahii. Ele nu sunt nimic altceva decât o dezvoltare orizontală a unor reţele ce par infinite. Elevul nu mai poate face faţă! Şi, într-adevăr, cine ar mai putea face faţă?!… În acelaşi timp însă, conştiinţa că există o ierahie a informaţiei  nu a dispărut complet, deşi ea pare a fi asociată azi vechilor modele educative!… Şi totuşi există mai departe chiar în oceanul de informaţii de azi informaţii-cheie, aşa cum există concepte-cheie.  Ştiinţele însele se delimitează la un moment dat chiar în acest fel! Dar ce conciliu al înţelepţilor poate fi întrunit azi pentru a stabili care sunt acele informaţii-cheie, concepte-cheie?!… Răspuns greu de dat, deşi în educaţie ar trebui să avem răspunsuri ferme la această întrebare.
De fapt, mai în glumă, mai în serios, tehnologia modernă ne obligă să redefinim o mulţime de lucruri. Această nouă realitate generată de noile instrumente ale cunoaşterii  ne pune în faţă problema redefinirii conceptului educaţiei înseşi şi, în egală măsură, şi pe cel al culturii. Sau poate, înainte de orice, mai întâi conceptul culturii.  Ce este azi cultura, ce conţine ea, ce loc mai ocupă cultura trecutului în cea a prezentului? Iar în acest prezent, halucinant uneori, prin proliferarea formelor unor noi culturi, care cultură este… adevărata cultură?!… Sunt întrebări care cer răspunsuri, dar care, în acelaşi timp, nu mai pot primi azi răspunsuri tranşante într-o lume extrem de fluidă şi caracterizată de multuplicarea „centrelor” de definire a ceea ce reprezintă o valoare. Fireşte, nu mai năzuieşte nimeni azi la răspunsurile finale, definitive, valabile jumătate de veac de aici înainte, dar punerea întrebărilor şi delimitarea din nou a domeniilor ar trebui cu siguranţă făcute, fiindcă numai astfel vom putea avea o mai largă referenţialitate şi deci un mai bun mod de a ierahiza valorile şi, implicit, de a afla de care dintre ele are şcoală acută nevoie… Căci o educaţie profundă fără „ierarhii” este aproape imposibil de imaginat.
În acest context, pro­fesorii sunt ei înşişi derutaţi. Apără opinii uneori ra­dicale: „Trebuie înţeleşi (ele­vii – n. n.) pentru că au televiziune 24/24, internet 24/24, reţele de socializare, nu mai pot duce multă infor­maţie, dar pot face conexiuni cu alte lumi. Trãim într-o lume a  SMS în locul clasicilor” (subl. ns.). Şi mai departe: „Nu mai ai şanse să ai feedback din partea lor (elevilor!) dacă le înşiri doar vorbe”. Sigur, când cineva, profesor fiind, face o afirmaţie precum „SMS în loc de clasici!”, eşti tentat s-o cataloghezi ca pe o enormitate. Şi probabil, din perspectivă istorică, aşa şi este! În acelaşi timp însă, e cazul să se observe că  problema şcolii e pe undeva pe aici: adică e vorba de o criză de viziune şi de strategie didactică şi care nu e neapărat generată doar de noile tehnologii! E adevărat, vizualul tinde să modifice forma minţii generaţiei de azi şi faptul e măsurabil. Vizualul impinge mintea seriilor de şcolari către reprezentări tot mai concrete ale lumii reale, iar dacă ei/şcoala se vor opri doar aici, atunci impasul educaţiei va fi real, poate chiar va fi total. Vor apărea în acest caz tot mai multe serii de elevi „concreţi”, a căror sensibilitate la idei/la abstracţiuni va scădea dramatic. De fapt, acesta este şi problema de fond a şcolii de azi în care vorbim de prea multă informaţie, de învăţământ formativ, de competenţe. Problema nu este până la urmă doar a cantităţii de informaţie, concretă sau abstractă,  ci mai ales a calităţii şi relevanţei acesteia şi a contextului în care e pusă. Fiindcă altminteri intrăm într-o contradicţie fără ieşire. Competenţă fără informaţie/cunoştinţe esenţiale nu există!… Nu putem avea competenţele cerute fără aventura în abstract a elevului, adică în zona ideii, a cuvântului. Iar şcoala trebuie să găsească calea cea mai potrivită şi momentul şcolarizării cel mai potrivit când trebuie să-i dea acestuia o astfel de zestre.
P.S. În absenţa unei asemenea conştiinţe a rolului şcolii, vom avea serii tot mai infantile, tot mai manipulabile şi tot mai puţin  capabile de discernământ, de judecăţi critice, de capacitatea de a se ridica la înălţimea ideii, a cuvântului, a conceptelor. Căci, e adevărat, gândirea abstractă se naşte cu ajutorul gândirii concrete, dar ea are propria realitate. O generaţie sau mai multe generaţii incapabile de conceptualizare şi abstractizare vor constitui o lume lipsită de individualitate, adică doar o masă informă de oamenii. Informă şi mai ales leneşă!… Dezobişnuită în a gândi!… O asttel de lume e asociată unor primejdii reale pentru om şi umanitate!…
Iar şcoala ar trebui să fie ultima care să-şi asume o asemenea complicitate!
Adrian COSTACHE