Multe dintre informaţiile pe care le aflăm sunt utile dintr-un anume punct de vedere, prezintă un anume interes, dar nu sunt neapărat relevante. Au cumva o valabilitate restricţionată la un context îngust. Trăiesc experienţa în timp a efemeridelor. Altele au, desigur, o semnificaţie de sine stătătoare, care impune firesc o anume înţelegere, cântăresc greu în economia de ansamblu a vieţii noastre, au relevanţă. Dar cum facem deosebirea dintre cele două categorii, când faptul de a se petrece în prezent are efectul unei lumini orbitoare?
Anul şcolar 2018-2019 va începe la data de 10 septembrie sau la 17 septembrie? Iată o temă asupra căreia a avut loc, de curând, o Consultare publică. Dintre cei care au răspuns chestionarului, cele mai multe opinii (75,95%) au fost în favoarea variantei ca anul şcolar să înceapă luni, 17 septembrie 2018, iar nu pe 10 septembrie, pentru care au optat doar 17,57% dintre repondenţi (https://www.edu.ro/rezultatele-consultrii-publice-privind-structura-anului-scolar-2018-2019). Dar care este relevanţa datei alese, pentru cei care şi-au exprimat interesul, atunci când au pledat în favoarea uneia sau alteia dintre datele menţionate? Poate că data de 17 este mai apropiată datei de 15 septembrie, când începea şcoala în mod tradiţional. Poate că simţul comun coboară în amintirile din copilărie şi valorizează nostalgic timpul generos al vacanţei mari.
Ştiind că anul şcolar 2017-2018 se desfăşoară de-a lungul a 167 de zile, ne vom întreba: câte zile va avea anul şcolar următor? Poate ar trebui să conştientizăm că sub un anumit număr de zile, considerat dezirabil la nivel european, nici anul şcolar din România nu este cazul să scadă. În acest sens, conform Eurostat, Date cheie privind educaţia în Europa,
(http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/key_data_series/134RO.pdf), aflăm că timpul de predare reprezintă timpul în care tinerii primesc instruire la şcoală, iar acesta creşte odată cu promovarea anilor şcolari, iar „Durata medie a anului şcolar pe perioada învăţământului obligatoriu în Europa este de 185 de zile, în Danemarca, Italia, Olanda şi Liechtenstein fiind cea mai lungă, cu 200 de zile“ (p. 139).
În acelaşi document se menţionează că, în medie, în Europa, într-o clasă din învăţământul secundar inferior învaţă între 25 şi 28 de elevi (p. 158). Sunt relevante aceste aspecte pentru bunul mers al procesului educativ?
Conform documentului Institutului Naţional de Statistică: Proiectarea populaţiei şcolare  a României, la 1 ianuarie 2015, populaţia de vârstă şcolară (0-23 de ani) a fost de 5.043,8 mii de persoane, în scădere faţă de anii precedenţi (p.11), în corelaţie cu tendinţa de scădere a populaţiei, şi, totodată, cu îmbătrânirea ei demografică. Proiecţia pentru viitor, 2030-2060 arată că tendinţa de scădere nu doar că se va păstra, dar se va şi accentua. Astfel se estimează că pentru 2030 numărul o să fie aproximativ 4.256,0 de persoane, iar pentru 2060 – 2.928,5 de persoane (p.14), deci se preconizează că va avea loc o reducere cu 41,9% a populaţiei rezidente de vârstă preşcolară şi şcolară (http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/proictarea_populatiei_scolare_din_romania_la_orizontul_anului_2060_0.pdf p.14).
Care este relevanţa acestor tendinţe demografice pentru educaţie?
Cum stabilim repere pentru ceea ce va fi considerat de comun acord ca având relevanţă?
Dacă datele statistice aduse în atenţia opiniei publice de către instituţii acreditate se impun cu autoritatea dată de obiectivitate, situaţia pare să fie mult mai dificil de apreciat atunci când reflectăm asupra unor aspecte de ordin calitativ. Am observat, în ultimul timp, preocupările pentru resurse educaţionale deschise şi relevante, privind curriculum relevant, pentru relevanţă în general. Aşa cum, în urmă cu ceva timp (în anii 2005-2006), în sistemul de învăţământ apăruse şi devenise o temă de interes calitatea educaţiei, ceea ce s-a articulat la nivel legislativ (de exemplu, Legea 87/2006, privind asigurarea calităţii educaţiei) administrativ-instituţional (prin înfiinţarea unor agenţii naţionale specializate în evaluarea calităţii, cunoscute ca ARACIP – pentru învăţământul preuniversitar şi ARACIS – pentru învăţământul universitar), se pare că problematica relevanţei educaţiei denotă, în prezent, o consistenţă aparte care o impune în preocupările actuale.
Relevanţa, importanţa, însemnătatea unui fapt, a unei strategii, a unui demers didactic este prin excelenţă o rezultantă între aşteptări şi resursele care fac posibilă împlinirea aşteptărilor. Principial, se poate admite că, în alt context, relevanţa poate fi apreciată diferit, până la cazul în care ceva anume nu mai este relevant deloc. De pildă, ce însemnătate mai are o notă chiar bună, obţinută de către un elev într-o evaluare la clasă, dacă el nu poate aplica cele învăţate în viaţa de fiecare zi?
Ne-am obişnuit să apreciem caracterul formativ al experienţelor de învăţare, dăm semnificaţie la tot ceea ce sprijină formarea abilităţilor pentru viaţă în educarea elevilor.
Cei mai mulţi dintre noi putem remarca faptul că relevanţa are o anume valabilitate în timp. Devine surprinzător că unele dintre cele ce erau considerate semnificative şi, de aici, relevante pe vremea când părinţii urmau cursurile liceale, nu mai sunt neapărat relevante în prezentul anilor de liceu ai copiilor lor. De la gradul de rigoare şi disciplină, având în vedere, de exemplu, dilema cu uniformă, fără uniformă, până la aspecte care trimit la fondul metodelor educativ-formative. De pildă, de la a da un extemporal, o teză, cum se spune, cu totul închis, adică având restricţia de a consulta orice resursă de informare (ceea ce însemna că, dacă informaţia nu era în memorie, atunci aplicaţiile nu puteau fi rezolvate), până la a susţine o astfel de evaluare cu totul la dispoziţie, nu doar cărţi şi caiete, ci şi internetul, caz în care elevul trebuie să poată proba abilitatea de a selecta o informaţie pertinentă, de a o utiliza adecvat în aplicaţiile din evaluare etc. Adică de la a considera ca fiind dezirabil social conformismul şi exersarea memoriei şcolarului la a aprecia ceea ce ţine de esenţa lucrurilor: participarea nemijlocită a elevilor în procesul de formare, atât prin prezenţa fizică în timpul orelor (nerestricţionată de absenţa uniformei), la faptul de a dezvolta gândirea, independent de a deţine sau nu anumite informaţii la un moment dat.
Ce relevanţă are ora de dirigenţie în dezvoltarea umană a elevilor?
Pot fi considerate unele discipline de studiu mai relevante în societatea contemporană, postmodernă, decât altele, care, eventual, şi-au dovedit necesitatea în societatea trecută, industrială?
Ce strategie didactică este mai potrivit să fie utilizată pentru derularea unei anume lecţii, astfel încât aspectele importante nu doar să nu fie pierdute din atenţie, ci mai mult să fie subliniate în adevărata lor semnificaţie? Întrebările pe care fiecare dintre noi şi le pune în legătură cu relevanţa activităţii desfăşurate în sistemul de educaţie sunt multe şi diverse.
Problematica relevanţei poate să permită un plus adus în aprecierea calităţii în educaţie sau să se desprindă ca o dimensiune de sine stătătoare. Oare vom avea o lege care să ne oblige la fapte relevante? Apoi se vor înfiinţa agenţii care să constate la nivelul fiecărei şcoli sau facultăţi dacă relevanţa în procesul educativ este manifestă la faţa locului?
Vom vedea peste timp, folosind un joc de cuvinte, dacă tema relevanţei este cu adevărat relevantă, sau doar este o promisiune frumoasă de care însă este greu să ne ţinem pentru a o împlini.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti