M-am întrebat adesea dacă nu am greşit atunci când mi-am ales profesia, dacă mi se potriveşte într-adevăr ceea ce fac şi dacă vocaţia de a fi dascăl se află în deplină concordanţă cu caracterul şi personalitatea mea. Deşi s-au împlinit opt ani de când profesez, răspunsul la această întrebare retorică întârzie să apară, iar dacă îşi face apariţia se identifică cu un element fantasmagoric şi ireal a cărui lipsă de consistenţă nu îmi oferă explicaţia dorită.
Sunt un profesor competent? Îmi folosesc întreaga măiestrie didactică în slujba îmbunătăţirii calităţii unui sistem de învăţământ aflat pe patul de moarte? Fac tot ceea ce ţine de mine pentru a ajuta nişte copii al căror viitor depinde, poate în cea mai mare măsură, de capacitatea mea de a-mi face bine treaba şi de a răspunde unor nevoi de o natură atât de diferită?
Şi acum ce să fac? Să încerc să vă răspund sincer sau să manifest odioasa tendinţă de a ascunde adevărul după uşa propriei mele realităţi deformate de dorinţa de a părea ceea ce nu sunt?
Cred totuşi că o să optez pentru prima variantă, având în vedere că am ales să îmi expun cele mai adânci simţăminte pe albul hârtiei. O să vă răspund însă din prisma unei tendinţe generale care tinde să fie urmată din ce în ce mai des de către mare parte dintre noi, prezentându‑vă totodată o situaţie cât se poate de actuală şi de concretă.
Vorbesc astfel în calitatea unui cadru didactic mediocru, care îşi folo­seşte energia în scopuri care, de cele mai multe ori, nu vizează activitatea didactică propriu-zisă.
Ajung dimineaţa în şcoală (de cele mai multe ori după ora opt, deşi cursurile încep la opt fix), iar primul meu gând este să rezolv problema unei birocraţii din ce în ce mai stufoase şi mai absurde, menite parcă să lase pe dinafară esenţa oricărei activităţi didactice. Încep astfel prin a rezolva numeroasele probleme birocratice. Ups, s-a făcut ora 9 fără 20. Las hârtiile pe masă şi fug la oră, tocmai mi-am amintit că am de predat o lecţie nouă. De fapt, aş fi avut de predat o lecţie nouă dacă m-aş fi dus la oră în timp util. Acum a trecut. Oricum zece minute reprezintă un timp prea scurt în care să pot face o sinteză pe care elevii să o înţeleagă. Dar ce era să fac? Problema pe care a trebuit să o rezolv nu suferea amânare. Eventual o să ţin elevii în pauză, poate mai recuperez ceva din informaţia pierdută.
La a doua oră am cam întârziat pentru că a trebuit să fac câteva corecturi hârţoagelor pe care le-am completat la prima oră. Doamna directoare mi-a atras atenţia în legătură cu importanţa corectitudinii hârtiilor, precum şi cu privire la gradul de meticulozitate care trebuie abordat atunci când ne confruntăm cu probleme de importanţă majoră. În sfârşit, s-a făcut jumătatea orei, dar nu e nimic, aici nu aveam de gând să predăm, aşa că o să fac repede câteva exerciţii, iar dacă nu o să am timp să le verific asta este, rămâne pe ora viitoare.
Între timp, a ajuns şi prietena mea la şcoală. A cam întârziat din cauza traficului, dar cred că distanţa de la care vine reprezintă o scuză demnă de luat în discuţie. Am început să stăm de vorbă (o să mă căsătoresc în scurt timp, motiv pentru care cercetarea pe internet a numeroaselor modele de rochii de mireasă a devenit o prioritate), iar minutarul ceasului a zburat rapid spre ora 10,30. Se pare că va trebui să sintetizez lecţia suficient de mult încât copiii să rămână cu ceva. Cu aceste gânduri intru la oră şi descopăr că elevii nu sunt la loc, mai mult, doi dintre ei s-au luat la bătaie, motivul constând în dispariţia unui caiet al unuia dintre ei. Enervată, îi pun la punct, ora ajungând fără succes la sfârşit. Merg în cancelarie extrem de supărată şi ţin un interminabil discurs legat de lipsa de bun-simţ a copiilor, despre influenţa malignă pe care întreaga societate o revarsă asupra tuturor în general şi asupra copiilor în special, despre lipsa familiei în viaţa fiecărui copil, faptul că învăţătorii nu îşi fac treaba şi ne aduc în clasa a V-a elevi lipsiţi atât de bagajul cognitiv corespunzător vârstei, cât şi de cei şapte ani de acasă, ocazie cu care şi a patra oră s-a apropiat de sfârşit. Nu am putut să merg, deoarece m-am văzut obligată să fac o recenzie dură a orei trecute, recenzie din care poate că unii colegi au înţeles ceva.
La ultima oră, doamna directoare anunţă consiliu profesoral, singura soluţie în acest caz fiind să terminăm orele pe care nici nu le-am început bine în ziua asta. Consiliul profesoral a vizat câteva probleme pe cât de vechi, pe atât de lipsite de soluţie. Am auzit a o mia oară întrebări de genul: ce să facem cu copiii ăştia? Cum să îi mai educăm? Unde vom ajunge în ritmul ăsta?
Ştiu răspunsul, dar nu îndrăznesc să îl spun de faţă cu toată lumea. De ce? Nu ştiu. Dintr-un soi de laşitate sau dintr-o urmă de perfidă complicitate faţă de colegii mei. Dar acum, în acest loc, pe această hârtie, o să îl aştern cu speranţa că cei care îl vor citi vor înţelege în ce constă de fapt prioritatea de a fi dascăl. Ceea ce trebuie să facem este foarte simplu şi face apel atât la conştiinţa celor care, cu o imensă mândrie, se numesc dascăli, cât şi la capacitatea de a ne stabili o serie de priorităţi care ţin efectiv de educaţia şi de îndrumarea copiilor. Pe scurt, trebuie să ne facem orele. Rolul clopoţelului este unul de majoră însemnătate, el ne anunţă că a sosit timpul să ne facem datoria de dascăl sau că tocmai am intrat într-o mică pauză în care avem obligaţia morală să continuăm aceeaşi nobilă misiune. Trebuie să avem capacitatea de a privi în ochii fiecărui copil şi de a încerca să înţelegem supărarea care îl apasă şi care îl împiedică să îşi facă datoria faţă de şcoală, trebuie să renunţăm la orele petrecute în cancelarie aflaţi în robia inutilului sistem birocratic ce nu face decât să ne pună pe umeri greutatea unei poveri care nu ne aparţine şi care ne transformă în nişte specimene rigide, irascibile, dezinteresate, menite parcă să lase pe dinafară adevărata vocaţie a unui dascăl.
Prof. drd. Raluca Narcisa Covaci,
Şcoala Gimnazială Anghel Saligny, Banloc
Şcoala Gimnazială Livezile