Deși a debutat în literatură ca întruchipare a marionetei, lui Pinocchio nu i-a trebuit mult până când a început să tragă el sforile. Am văzut în articolul anterior dedicat lui în paginile acestei reviste câteva din cărțile pe care le-a generat prin propagarea sa cvasi-spontană în timp și spațiu. Varietatea lor atestă și confirmă potențialul personajului.

În numărul din aprilie al anului trecut scriam că în literatura pentru copii există cărți, povești, personaje, sintagme etc., a căror circulație le conferă statutul de monedă curentă. Acest statut mizează pe familiaritatea complice – atât a autorilor, cât și a cititorilor – cu cărțile respective. Familiaritatea devine în mod natural platforma unui mesaj liber convertibil. Pinocchio – ca și Alisa, ca și Scufița Roșie – este un personaj predispus la asocieri care permit încapsularea unor modele accesibile unui număr mare de cititori, sintetizând și facilitând astfel comunicarea unor idei complexe.

Numai în ultimele zile am întâlnit, în lecturi disparate și accidentale, trei referințe pasagere la Pinocchio. S-ar putea să fi fost coincidențe Jungiene, dar e clar că autorii lor luau drept garantată familiaritatea cititorului cu personajul la care făceau aluzie, folosind-o ca suport/ambalaj pentru a-i transmite un mesaj. Prima astfel de referință apare în cartea lui George Saunders, Fox 8. Acolo, mesajul împachetat în aluzie ar fi indescifrabil dacă cititorii nu ar fi la curent cu povestea originală a lui Pinocchio, care la Saunders este relatată din perspectiva unei vulpi.

A doua referință, întâlnită la fel de aleatoriu, apare în povestirea lui Ken Liu, Simulacrum, din volumul The Paper Menagerie and Other Stories. Pinocchio este invocat de astă dată tocmai din cauza statutului său ambiguu de păpușă înzestrată cu funcții vitale și rațiune, rezonând subtil cu tema centrală a povestirii lui Ken Liu.

În sfârșit, o a treia referință „accidentală“ la Pinocchio apare într-o proză scurtă, Pinocchio cu sfori, semnată de Gabriela Anton, unde marioneta capătă conotații politice. Conotațiile ar fi însă inoperante dacă cititorii nu ar ști cine este Pinocchio și ce reprezintă el.

Aluziile la Pinocchio sunt diseminate în literatura pentru adulți și copii deopotrivă, în virtutea convingerii că sunt ușor recognoscibile. Aceste aluzii ghidează sintetic interpretarea, pe suportul comun al unui text familiar în egală măsură autorului și cititorului. Astfel, în cartea Elenei Ferrante, La spiaggia di note (2007), călătoria submarină a păpușii abandonate pe plajă dobândește prin asociație cu aventura similară a lui Pinocchio, nenumită direct de autoare, o dimensiune inițiatic-transformatoare.

Dar invocarea lui Pinocchio mi se pare încă și mai spectaculoasă în articolele și lucrările științifice, unde premise și demonstrații riguroase sunt formulate folosind cartea lui Collodi ca sistem de referință. O simplă căutare pe internet semnalează câteva mii de astfel de articole, în care Pinocchio este invocat încă din titlu. Din astfel de articole și studii aflăm, de pildă, că un păianjen identificat relativ recent a primit de la entomologi numele Walckenaeria Pinocchio, cu referință directă la personajul lui Collodi (sau la producția Disney). Fiecare dintre aceste articole și studii dezvăluie o nouă dimensiune a personalității și popularității pidosnicei marionete.

În 2012, cercetătorii de la Universitatea din Granada (Spania) au descoperit, în urma unor studii termografice amănunțite, că atunci când mințim, ne crește temperatura nasului. Și s-au grăbit să înregistreze fenomenul sub numele „efectul Pinocchio“. S-a înregistrat însă și un alt „efect Pinocchio“, în domeniul percepției și psihofizicii, după cum aflăm dintr-un articol publicat în 1976. Acest efect se asociază aici cu relevanța nasului ca reper în evaluarea vizuală a direcției de înaintare prin scanare liberă. Faptul că cercetători cărora le e la îndemână o formulare atât de alambicată recurg în mod firesc la figura lui Pinocchio pentru a exprima esența mesajului lor științific dovedește din nou profunzimea și polivalența personajului.

Există și „sindromul Pinocchio“, constatat și documentat științific la un pacient din Strassbourg, care suferea atacuri de epilepsie ori de câte ori trebuia să spună minciuni în interes de serviciu, situație, pare-se, foarte frecventă, întrucât nefericitul era negociator UE. Pacientul s-a vindecat în urma unei intervenții chirurgicale (culmea, la nivelul sinusurilor!), după care a putut continua să spună minciuni fără a se mai da de gol.

Cu „paradoxul Pinocchio“ intrăm în sfera filozofiei și logicii. Paradoxul cu pricina a fost descoperit în 2001 de către Veronique Eldridge-Smith, fiica de unsprezece ani a filozofului Peter Eldridge-Smith. Cităm din rezumatul articolului scris pe această temă de cei doi și apărut în publicația științifică Analysis: „Paradoxul Pinocchio… este un contraexemplu pentru soluțiile [la Paradoxul Mincinosului] care restricționează uzul sau definiția predicatelor semantice. Nasul lui Pinocchio crește dacă și numai dacă ceea ce afirmă el este fals, iar Pinocchio spune Îmi crește nasul acum. În această afirmație, îmi crește nasul… nu este predicat semantic. Dacă nasul lui Pinocchio crește, este din cauză că nu spune adevărul, altfel nu ar crește. Din cauză că reprezintă aici o relație non-semantică; s-ar putea presupune că avem de-a face cu o relație cauzală sau de altă natură, dar nu semantică. Paradoxul este discutat cu referire la teoriile adevărului formulate de Tarski și Kripke“.

de Florin Bican – scriitor

Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului