Despre Pinocchio numai de bine (I)

De câte ori se folosește formula „Dacă minți îți crește nasul“ este reciclată – neoficial – povestea lui Pinocchio. Reciclările oficiale sunt și ele, după cum vom vedea, fără număr, chiar dacă în clasamentul mondial cota lor rămâne deocamdată sub cea a reciclărilor Alisei. Ceea ce e poate firesc dacă ne gândim că personajul lui Carlo Collodi (1883) este cu aproape douăzeci de ani mai tânăr decât cel al lui Lewis Carroll (1865).

Povestea lui Pinocchio, în schimb, este – după Biblie – cea mai tradusă carte din lume (trei sute de limbi), urmată, la distanță de un loc (ocupat de Micul prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry) de povestea -Alisei. Clasamentul tinde să fluctueze, dar până acum Pinocchio (mereu la concurență cu Micul prinț) încă nu și-a pierdut întâietatea față de Alisa în ceea privește numărul de traduceri.

Povestea păpușii animate, care a făcut înconjurul lumii, a generat la rândul ei zeci de povești care îi preiau temele, ideile și personajele, grefându-le pe cele mai diverse coordonate spațio-temporale și chiar ideologice. Prima reciclare atestată a poveștii lui -Pinocchio – Il segreto di Pinocchio – datează din 1894 și îi aparține scriitoarei italiene Gemma Rembadi Mongiardini. Cartea relatează aventurile submarine ale lui -Pinocchio și, curând după publicare, începe să circule în Europa, tradusă în franceză și germană, și în Statele Unite, unde a fost tradusă în 1913, cu titlul Pinocchio Under the Sea. Traducătoarea volumului, Carol Della Chiesa, cetățean american de origine italiană, semnează și prima traducere americană a originalului, apărută în 1926, dar și o reciclare personală, Puppet Parade (1932).

Până în 1940, în Italia aveau să apară peste douăzeci de reciclări ale romanului lui Collodi – suficient de multe pentru a genera un nou cuvânt, pinocchiate, care desemnează operele inspirate din cartea lui Collodi. Popularitatea cărții a luat amploare și în urma elogiilor aduse de Benedetto Croce, care o considera una dintre operele majore ale literaturii italiene. Pinocchiate-le (a nu se confunda cu prăjitura cu același nume, specifică Umbriei) reciclează originalul, inventând noi aventuri cu protagonistul său, în spații și timpuri pe cât de diferite, pe atât de spectaculoase.

În 1903 apare Pinocchio in Affrica, de Eugenio Cherubini. Acolo Pinocchio evadează înot în Africa, în primul rând pentru a scăpa de școală, dar și mânat de speranța că se va îmbogăți rapid și fără efort. Într-un articol publicat de Maria Truglio în Modern Language Notes, această escapadă este interpretată ca o aluzie la aspirațiile coloniale ale Italiei.

Rosa Necchi semnalează că, în jurul anului 1910, Editura Nerbini a publicat în serial o colecție ilustrată a aventurilor reciclate ale lui Pinocchio (Collana illustrata delle avventure di Pinocchio) din care fac parte broșuri ca Pinocchio nella luna, de Gischiat (pseudonimul lui Gino Schiatti), plus altele, anonime, ca –Pinocchio in areoplano, Pinocchio esploratore și La sorellina di Pinocchio alla Corte del Mago Turchino. În aceeași perioadă au apărut, la alte edituri italiene, Pinocchietto dalla luna, de Vittorio Lucatelli, și –Pinocchietto al Polo Nord, de Maria Chierichetti.

În 1911 Pinocchio ajunge în Lună călare pe un șoarece, în cartea lui Tommaso Catani, Pinocchio nella luna. Lansarea are loc la Piramide, iar șoarecele este dinamizat de mușcătura unui purice. Cartea este un amestec de literatură didactică, poveste de aventuri și istorioară comică. Într-un savuros episod care combină toate aceste aspecte, Pinocchio le ține copiilor orfani din Lună o conferință despre animalele terestre. Tot Catani îl trimite pe Pinocchio și pe Soare, într-un text rămas nepublicat până astăzi.

Paolo Lorenzini, în Il cuore di Pinochhio (1917), reface oarecum în sens invers transformarea marionetei în „băiețel adevărat“. Pinocchio debutează ca ființă în carne și oase pentru a deveni un fel de cyborg avant la lettre în urma rănilor primite în război, ca soldat. Părțile distruse ale corpului său sunt înlocuite treptat cu proteze.

O zonă surprinzătoare, sau poate nu, a reciclărilor lui Pinocchio o reprezintă corpusul pinocchiate-lor fasciste. Michele Porcaro relatează cum fascismul italian a utilizat marioneta născută din fantezia lui Collodi pentru răspândirea propriei propagande în rândul celor tineri. Pentru Mussolini și colaboratorii săi, energicul Pinocchio reprezenta întruchiparea perfectă a membrului organizației fasciste de tineret Balilla. În pinocchiate-le fasciste, dușmanii lui Pinocchio sunt dușmanii Du-celui – Împăratul Etiopiei, comuniștii, evreii, masonii etc. – iar Pinocchio triumfă sistematic asupra lor. Porcaro trece în re-vistă câteva dintre cele mai populare titluri din această serie, publicate cu o frecvență fanatică între 1923-1944: Avventure e spedizioni punitive di Pinocchio fascista (Giuseppe Petrai, 1923), Pinocchio fra i Balilla. Nuove monellerie del celebre burattino e suo ravvedimento (Cirillo Schizzo, 1927), Pinocchio Istruttore del Negus (1939) și Il viaggio di Pinocchio, semnată sub pseudonimul Ciapo (1944), unde motanul și vulpoiul din original sunt aleși să reprezinte masoneria și, respectiv, oligarhia financiară iudeo-masonică.

Remarcabilă în acest context este reabilitarea lui Pinocchio, care, după acest episod compromițător, a continuat să inspire autori italieni contemporani: Gianni Celati (Le avventure di Guizzardi, 1973), Luigi Malerba (Pinocchio con gli stivali, 1977, unde Pinocchio fuge nu de acasă, ci din propria-i poveste), Giorgio Manganelli (Pinocchio: un libro parallelo, 1978). Umberto Eco, în încântătorul său experiment, Povero Pinocchio: Giochi linguistici degli studenti al Corso di Comunicazione (1995), adună temele studenților săi de la cursul de comunicare al Universității din Bologna, care avuseseră de povestit Pinocchio în zece cuvinte, începând toate cu litera P.

Pinocchio a fost reciclat asiduu nu doar în Italia, ci și în restul lumii. Angelo Patri, scriitor și pedagog american de origine italiană, a publicat în 1928 –Pinocchio in America, transplantându-l pe eroul lui Collodi peste Ocean. În 1936, Alexei -Tolstoi a publicat în Rusia Sovietică o reciclare pe cât de liberă, pe atât de ingenioasă a poveștii lui Pinocchio: Cheița de aur sau aventurile lui Buratino, foarte populară și în România.

Deși continuă să se adreseze copiilor, pinocchiate-le extra-italiene încep să capete o tentă socială. În 1940 apare în Statele Unite Hi-Ho Pinocchio, o carte semnată de Josef Marino (pseudonimul lui Roy Judson Snell, prolific autor de cărți „pentru băieți“, publicate sub nume propriu). Cartea descrie experiența imigranților italieni ajunși în SUA înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, folosindu-l în acest scop pe neobositul Pinocchio.

Încet-încet, Pinocchio se mută nu doar în alte spații, ci și în alte dimensiuni și formate. În 1952 debutează în Japonia Astro Boy (Tetsuwan Atomu), o colecție de manga scrisă și ilustrată de Osamu Tezuka, unde motivul Pinocchio este preluat și prelucrat liber. În colecția de benzi desenate Marvel Fairy Tales (C.B. -Cebulski), figurează și o repovestire a Aventurilor lui Pinocchio, unde super–eroul robot „The Vision“ joacă rolul lui Pinocchio. În Wooden Bones (2012), Scott William Carter continuă povestea de unde a lăsat-o Collodi, înzestrându-l pe protagonist, re-cent-umanizatul Pino, cu puterea ambiguă de a da el însuși viață păpușilor (mo-delate după persoane de-cedate). În Pinocchio by Pinocchio (2013) Michael Morpurgo rescrie ingenios bine-cunoscuta poveste, operând o schimbare de perspectivă: îl lasă pe protagonist să-și relateze aventurile la persoana întâi, înzestrându-l cu o remarcabilă voce narativă. În dilogia Abaton (The Wooden Prince și Lord of Monsters, 2017) John Claude Bemis mută povestea lui Pinocchio pe co–ordonate steam-punk, făcând din protagonist un automaton înzestrat cu rațiune.

Însă Pinocchio nu generează exclusiv literatură pentru copii. Printre cei mai fervenți susținători ai substanțialității cărții lui Collodi și ai seriozității protagonistului ei se numără Thomas J. Morrissey și Richard Wunderlich. Ei deplâng în repetate rânduri ceea ce numesc „profanarea“ unei opere majore a literaturii mondiale prin adaptări frivole și ediții prescurtate/simplificate. Chiar dacă în numeroase ca–zuri revolta celor doi e întemeiată, o carte apărută în 1991, Pinocchio in -Venice, de Robert Coover, îi redă lui Pinocchio demnitatea cu asupra de măsură. Și nu doar lui, ci și temelor conexe preluate din povestea lui. Eroul omonim al lui Coover este un bătrân profesor de la o universitate americană, revenit în Veneția natală pentru a-și desăvârși opera capitală, un omagiu adus „Zânei Albastre“. Pe măsură ce scrie, retrăindu-și aven-turile și contopindu-se cu o Veneție dezlănțuită, bătrânul Pinocchio se transformă treptat într-o păpușă de lemn, pe fundalul meditațiilor filozofice ale autorului asupra naturii umane și a sensului ei.

Articol de Florin Bican

Articolul integral poate fi citit în numărul 11, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului