Noul plan-cadru gimnazial readuce în discuţie problema disciplinelor opţionale în clasele V-VIII. Actuala (încă) Lege a Educaţiei prevedea în forma ei iniţială, asumată în 2011 de Guvernul de atunci, procente destul de stricte în ceea ce priveşte locul disciplinelor opţionale în economia planului-cadru. Prevederea nu a fost agreată de guvernarea Ponta şi între cele peste 90 de modificări ale Legii s-a aflat şi această prevedere strictă a raportului între disciplinele obligatorii şi cele opţionale. Se încerca în fapt o, brutală pentru unii, întemeiere a „culturii” opţionalului în şcoala preuniversitară românească. De altfel, tema opţionalităţii este una cu state vechi, cel puţin în liceu. Şi tot cu state vechi în ceea ce priveşte eşecul repetat. Curriculum la decizia şcolii, reprezentând oferta educaţională opţională propusă de şcoală, s-a constituit mai mereu nu într-un răspuns dat elevilor, şi părinţilor eventual, ci mai degrabă unor aranjamente asociate constituirii catedrele, amânând eventual reduceri de activitate în cazul unor profesori. La şcolile mici această realitate a fost mai mult decât generală. Au predominat, prin urmare, opţionale de extindere şi opţionalele de aprofundare, unde nu era nevoie ca profesorul titular de opţional să realizeze în detaliu o „programă”, adică tot ceea ce presupune un asemenea document şcolar. Între timp, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, noutatea absolută fiind aceea a propunerii unor opţionale cu caracter interdisciplinar, parte din oferta naţională, ceea ce teoretic ar însemna un pas înainte spre un mai accentuat caracter interdisciplinar (poate şi transdisciplinar) al învăţământului obligatoriu, cerut între altele de fărâmiţarea disciplinelor de învăţământ pe de-o parte (numărul mare de discipline de studiu!), dar şi de apariţia în planul cunoaşterii a unor discipline de sinteză.
Între documentele care însoţesc noul plan-cadru gimnazial există unul care fixează princi­palele linii teoretice şi practice ale opţionalităţii în şcoala generală de azi. Se explică acolo faptul că opţionalele sunt integrate în ceea ce se numeşte „proiectul curricular” al unei unităţi de învăţământ. Se adaugă în document precizarea că: „Stabilirea CDS se realizează, în mod descentralizat, de către fiecare unitate de învăţământ, în fiecare an şcolar, pentru anul şcolar următor”.
Se vorbeşte în acelaşi document şi despre condiţiile pe care curriculumul la decizia şcolii trebuie să le îndeplinească: să fie rezultatul iniţiativei şi creativităţii cadrelor didactice; să reflecte un proces real de inves­tigare a intereselor de cunoaştere ale elevilor; să aibă la bază o analiză onestă şi riguroasă de nevoi, la nivelul elevilor; să fie realistă în raport cu disponibilităţile de resurse umane şi materiale exis­tente în unitatea de învăţământ; să valorifice opor­­tu­ni­tăţi şi nevoi specifice contextului cultural, social şi economic local; să fie rezultatul unui proces real şi transparent de consultare şi negociere cu elevii şi părinţii acestora, cu alţi actori la nivel comunitar; să fie asumat cu responsabilitate de către şcoală şi de către toţi actorii implicaţi, conferind CDS valoarea şi semnificaţia pentru învăţare şi dezvol­tare personală a elevilor.
Invit cititorul Tribunei să recitească aceste cerinţe şi, cel puţin teoretic, să fie de acord cu realitatea lor. ~n acelaşi timp, îl invit pe acelaşi cititor să facă o anchetă (pe care am putea s-o facem şi noi, de altmin­teri) pentru a vedea în ce măsură opţionalele deja fixate pentru anul următor sunt cunoscute de către beneficiari.
Cât priveşte precizarea făcută de acelaşi docu­ment însoţitor cum că „Opţionalul ca disci­plină nouă introduce un obiect de studiu, în afara celor prevăzute în trunchiul comun, şi presupune elabo­rarea de către cadrele didactice propunătoare a unei programe şcolare”, aici lucrurile sună cumva confuz, fiindcă nu este foarte clar dacă această obligaţie este asociată şi opţionalelor de aprofun­dare sau chiar celor de extindere, dacă ele mai sunt acceptate de actuala formă a planului-cadru. Sigur, un minim document trebuie elaborat, pentru o minimă rigoare, ca şi fixarea unor competenţe de bază, care vor fi obţinute la finele unui an şcolar, dar ideea că şi aici trebuie să existe o programă suferă de acelaşi exces birocratic, ca atâtea alte „sarcini” cu care profesorul a ajuns să se confrunte, ceea ce are drept consecinţă intrarea acestuia într-un tip de mişcare standardizată, formală, menită parcă să anuleze prin orice mijloc gradul de surpriză, de improvizaţie de bună calitate, care poate însoţi o disciplină opţională. De altfel, puţine unităţi şcolare pot oferi în acest moment un asemenea document, o programă de opţional, poate doar cu excepţia celor care se continuă de anul trecut şi care au căpătat ceva „tradiţie”. ~n acelaşi timp însă, profesorii nu ezită să laude opţionalele ca forme care motivează cu adevărat elevii, ca un exerciţiu de implicare a acestora mult superioară obiectelor de studiu obligatorii. Ne spune acest lucru şi doamna prof. Theodora Michel, directoarea Şcolii Gimnaziale Uruguay, din Bucureşti, care subliniază faptul că opţionalele au rolul de a „detensiona” elevul, poate şi fiindcă multe dintre ele pot avea şi o componentă practică sau poate, adaugă dumneaei, fiindcă aici nu există acea preocupare obsedantă pentru evaluare. „Tot ce e opţional e altfel primit!”, subliniază prof. Theodora Michel. Şi aminteşte de un proiect de opţional de succes, în care fuseseră implicate arta teatrului şi a cinematografiei, pierdut pe drum din păcate, prin plecarea profesorului-propunător. Cât priveşte anul viitor, clasa a V-a (singura clasă) va avea între altele şi opţionalul „Lectura şi abilităţile pentru viaţă”, provocator cel puţin la modul în care este formulat.
Să fie această realitate „altfel” o cale sistematică de a remotiva elevul de azi pentru studiu? Întrebarea poate părea inutilă, fiindcă vizează o situaţie ce poate fi caracterizată ca un truism. ~n fapt, şcoala românească, deşi pare a fi acceptat retorica opţionalităţii, ca şi avantajele opţionalelor, nu reuşeşte decât în mică măsură să facă din prezenţa disciplinelor opţionale un pilon al creşterii interesului elevului pentru studiu şi cunoaştere. Este adevărat că lucrurile nu pot fi generalizate. La Şcoala Centrală din Bucureşti, de exemplu, fixarea opţionalele pentru clasa a V-a a fost făcută anul acesta cu o anume rigoare şi cu implicarea mai multor factori (învăţătoarele claselor a IV-a, dar şi părinţii), ceea ce demonstrează preocupări care depăşesc un interes strict formal.
Adrian COSTACHE
P.S. Documentul însoţitor planului-cadru gimnazial cuprinde şi un număr de „Opţionale ofertate(?!…) la nivel naţional”. E vorba de acele programe aprobate prin ordin de către ministrul Educaţiei şi care îl eliberează pe profesor de dificultatea alcătuirii unui proiect de programă. Aici, înţelegem, se regăsesc şi acele deschideri interdisciplinare şi, poate, transdisciplinare. De altfel, potrivit unui limbaj cunoscut, parţial „de lemn”, opţionalele „ofertate” la nivel naţional „reprezintă exemple de bune practici în dezvoltarea curriculumului la decizia şcolii, relevante pentru disciplina şi pentru aria curriculară de care aparţin, pentru o abordare integrată la nivelul mai multor arii curriculare, dar şi relevante social”.
Dar despre aceste „opţionale ofertate”, într-un număr viitor.