Recenzie:   „Educaţia: Experienţe, reflecţii, soluţii”, autor Constantin Cucoş,  colecţia ” Ştiinţele edu­ca­ţiei/Structuri, conţinuturi, tehnici”, Editura Polirom
Este cunoscută expresia „cei şapte ani de acasă”, nu? De multe ori am auzit-o pe stradă, prin pieţe ori mai ales când cineva se plânge de proasta creştere a unui conviv mai tânăr. Citind cartea domnului Constantin Cucoş Educaţia: Experienţe, reflecţii, soluţii, din colecţia de la Editura Polirom, Ştiinţele edu­ca­ţiei/Structuri, conţinuturi, tehnici, publicată în 2013, m-am amuzat gândindu-mă şi la alt fel de replici: Lasă-l, dom’le, că n-are cei cincizeci de ani de acasă, sau cei optzeci (ori câţi ani o fi având cel pe care încercăm să-l compătimim şi să-l acceptăm pentru lipsurile sale legate de buna-creştere şi buna-purtare… ce ţin de educaţie). Citind cartea domnului Constantan Cucoş am reactualizat ceea ce-mi închi­pu­iam despre educaţie, că nu se face pe o perioadă determinată, că nu se face numai într-un cadru instituţional, că educaţia nu înseamnă doar să scrii după dictare în clasă, să dai bacalaureatul pe care să-l iei cu notă mare şi apoi, eventual, să te înscrii la o facultate care „ţi se potriveşte”. Mi-am amintit apoi şi de citatul pe care-l văd de fiecare dată când intru în corpul A al Universităţii Cuza… facultatea creează caractere. Totuşi, educaţia este un proces mult mai amplu, iar dacă în codul genetic al unei persoane scrie clar că aceasta are posibilitatea de a fi într-un fel, prin edu­caţie i se adaugă un „cod genetic secundar” cultural, care îm­preună cu cel biologic întregesc identitatea acelei persoane, a unui grup ori a unui popor sau a unei naţiuni. Expuse de mine în acest fel, par a fi nişte truisme şi banalităţi demult fumate; implicaţiile acestor „coduri genetice” sunt atât de numeroase, încât ajungem să le pierdem din vedere. Nu o să mă apuc să fac eu aici digresiuni pe subiectul „codurilor genetice” ale omului, cartea domnului Constantin Cucoş se ocupă de cel de-al doilea, cel cultural, care se numeşte în primă instanţă educaţie, formare, parcurs paideic (ca să mă dau mare, Bildung în germană, care primeşte o sumedenie de accepţiuni şi înţelesuri, în funcţie de autorul care-l discută).
Un prim aspect pe care îl anunţă autorul cărţii e acela că dumnealui discută despre situaţia educaţională din sistemul pe care-l stăpâneşte cel mai bine, adică cel românesc, în care activează şi pe care-l supune digresiunilor. Modest la început, abordează teme şi reflecţii despre educaţie într-un limbaj obişnuit, ceea ce-i permite să fie în acelaşi timp profund, adânc ancorat în subterfugiile gândirii critice a subiectelor discutate, dar şi aproape de cititor. El scrie: „Reflecţia despre educaţie, pe mai multe «voci» şi sub niveluri diferite de explicitare, este întreţinută de complexitatea şi dinamica «obiectului» de studiu, a unui univers prolific, incitant, decon­certant, aşa cum se prezintă procesul educaţional la un moment dat. Nu ai cum să fii în sistem şi să nu-ţi dai cu părerea – mai ales dacă te consideri şi pedagog – în legătură cu faptele la care asişti, pe care le tutelezi, poate chiar le provoci. Sub marca acestei preocupări se înscriu şi consideraţiile din această carte, ce vor fi poziţionări directe, «la cald», ori răspunsuri la desfăşurări faţă de care autorul se simte solidar, chiar responsabil, şi la care asistă cu interes, cu fervoare”.
Datul cu părerea, aruncatul cu opinia, pentru dumnealui, un specialist în domeniu, e de fapt discursul ţinut cu francheţe, liber, onest şi deschis către un ascultător neiniţiat, dar pe care-l privesc la fel de mult problemele aduse în vedere. Nu strică să fie citit nici de elevi, nici de profesori, nici de părinţi, dar nici de specialişti ori alte categorii de oameni. Cartea se adresează tuturor, inclusiv preoţilor, măicuţelor şi călugărilor (care se vor delecta cu nişte pasaje din Biblie bine alese şi foarte sugestive). Ştiţi de povestea filoso­fului/poetului/cercetătorului din turnul de fildeş? Povestea aceea în care omul (unul din cei trei, desigur că pot intra numeroşi alţi pretendenţi, nu e nicio restricţie) crede că se poate retrage din societate, departe de lume, ca să-şi croiască un drum propriu, o cale către altceva: fericire, divinitate, amor propriu etc. Ei bine, domnul Constantin Cucoş este un mythbuster, un demolator de mituri, şi susţine contrariul – omul, ca o fiinţă socială şi sociabilă prin natura sa, e bine să nu se rupă de ceea ce-i este lui mai firesc, de traiul în astă umilă şi dezgustătoare lume. Mai mult decât atât, nu se comportă ca un orator, ca un politician, nu rămâne doar la stadiul zicerii, el scrie o carte care-l coboară din urâciosul turn de fildeş şi vorbeşte (uneori cu limbi de foc) pe înţelesul tuturor. E pedagog, se pricepe la asta, nu numai că arată, dar pune şi în practică; acum depinde doar de dorinţa discipolilor, învăţăceilor, de a fi dispuşi să-l asculte.
Cartea sa cred că reuşeşte să traseze o hartă şi să puncteze multe hopuri şi răspântii întâlnite în acest vast domeniu al educaţiei. Prin cele opt capitole aflate în ea, alocă spaţiu şi timp de gândire pentru cele mai diverse ipostaze şi fenomene paideice. Dacă te gândeşti că un ghid de autosugestie, de recomandare a reţetelor succesului în viaţă îţi este folositor, atunci cartea domnului Constantin Cucoş este deja un imperativ, în sensul că le depăşeşte de departe, promovând o viziune universală asupra eudaimoniei, la care ajunge fiecare dintre noi cu reţeta pe care şi-o descoperă singur. În cele din urmă, reuşeşte să ne facă să punem la îndoială succesul, dar nu ca o vulpe care nu ajunge la struguri, ci ca o persoană capabilă
să-şi evalueze singură în ce constă valoarea succesului.
Ştefan DIACONU