Despre „natura“ educației sau pentru schimbări graduale în învățământul românesc

57

Ion Bogdan LEFTER

Nu chiar tot timpul, totuși cu o oarecare ritmicitate, învățământul românesc devine, pentru o zi-două-trei, subiect de dezbatere publică. Începe sau se-ncheie anul școlar și presa reia teme „clasice“: cum se prezintă programele școlare; sunt sau nu sunt tipărite manuale noi; au ori n-au avize de funcționare clădirile; câte au fost reparate și câte nu; care e starea instalațiilor sanitare ș.a.m.d. Pe parcurs sunt comentate rezultatele testelor, examenelor și „simulărilor“ naționale de la diverse clase și mai produc și incidente, se stârnesc scandaluri, apar crize care înfierbântă spiritele. În universități: aglomerația și corupția de la cazarea în căminele studențești, pozițiile ocupate în clasamentele internaționale, cazurile de plagiat din tezele de doctorat ale unor politicieni și ale altor persoane publice etc.

Unele dintre subiecte sunt negative în sine: fraude, ilegalități, lipsuri, întârzieri. Asupra altora, care-ar putea fi comentate pozitiv, nu se prea mai oprește nimeni. Aproape întotdeauna se pornesc iute și degrabă teribile bombardamente critice, cu concluzia preformulată și obsesiv reluată: sistemul nostru de educație s-ar afla într-o situație dezastruoasă!

Am o altă opinie. Pot face la rândul meu un inventar de puncte slabe, de lucruri care ar trebui ameliorate, dar am argumente serioase în sprijinul ideii că situația învățământului românesc nu e nici pe departe atât de rea. „Catastrofa“ anunțată periodic… nu există!

Până una-alta, înaintea unei discuții „pe fond“ (pe care n-o voi propune aici și acum), mi se pare necesar ca, ținând cont și de profilurile celor care se pronunță, să reflectăm asupra „naturii“ generale a problematicii în cauză.

Cine vorbește despre educație

Iertate fie comparațiile! ca și – bunăoară – despre politică sau despre fotbal, mai-toată lumea e gata să-și dea cu părerea despre sistemul de învățământ.

Pe bună dreptate, de vreme ce avem sau am avut de-a face cu el: am crescut cu toții – cum se spune – „pe băncile școlii“, am absolvit clasele obligatorii, eventual am continuat și cu liceul, și cu studiile universitare, iar mai-tinerii sunt acum pe traseu. Unii dintre noi, chiar dacă au ajuns la capăt, s-au hotărât să și… rămână: predăm la catedre!

Mult mai mulți cetățeni sunt părinți sau bunici, deci, fără să mai frecventeze ei înșiși instituțiile de învățământ și fără să lucreze acolo, au în continuare elevi și studenți în familie. Pe cei mici îi duc la școală și-i preiau de-acolo după ore, le urmăresc experiențele cotidiene, manualele, temele, află ce se-ntâmplă la toate nivelele, pregătitor, primar, gimnazial, liceal, universitar. Cine are experiențe mai îndelungate știe și ce-a fost în urmă cu ani și decenii, de unde-am pornit, ce progrese și ce regrese s-au înregistrat. Sau… mai și uită unii dintre noi, e-adevărat…

Cu toții, mai tineri ori mai copți, vedem în lumea școlii și lucruri care nu ne plac sau care ne revoltă de-a dreptul. Dacă apare ocazia să ne facem ascultată părerea, avem ce spune! Și cum despre învățământ nu se discută calm, ci aproape întotdeauna polemic, nu e de mirare că toată lumea se exprimă zgomotos, în enunțuri apocaliptice. În pasul doi, cu aceeași precipitare și pe aceleași tonalități stridente, sunt avansate tot soiul de soluții, și ele radicale, firește.

Sentințele negre pe care le-auzim despre situația sistemului nostru de educație și cererile la fel de vehemente de schimbare „din temelii“ vin – așadar – dinspre întregul corp social, care se simte abilitat să se pronunțe în virtutea cunoașterii aproximative, așa-zicând „empirice“, a situației. În acest front compact de criticism furios și nespecializat se-aud uneori și schimbări voci la propriu sau la figurat „autorizate“, de obicei mai ponderate ca ton, însă cele mai multe dintre ele tot radicale în diagnostice și-n propunerile de reformă. Își formulează opiniile profesori sau cercetători cu concepții diverse asupra educației și asupra evoluțiilor civilizaționale contemporane, cu – de asemenea – motivații varii. Din perspectivele lor individuale sau ca grupuri active în formule dedicate, în rețeaua susținută de stat (de pildă Institutul de Științe ale Educației), sau independente (asociații de profesori ș.a.m.d.), vocile respective analizează învățământul românesc, îl compară cu cel din alte țări, identifică precaritățile de la noi, trag concluzii larg-negative și propun soluții alternative cuprinzătoare, care s-ar traduce în reforme ample. De notat că intervențiile lor se produc tot în momentele de criză, în toiul polemicilor, pe care le alimentează astfel; precum și remarcabila lor divergență: ce susțin unii c-ar fi de făcut nu se potrivește cu ce-ar vrea alții.

Și mai au datoria să intervină în dezbatere și alți „actori instituționali“, de pildă oficialii din Ministerul Educației Naționale, din inspectoratele zonale sau din grădinițele, școlile, liceele și universitățile în care sunt semnalate probleme. Obligați să reacționeze la critici, să ia poziție și măsuri reparatorii, ei sunt de obicei defensivi, încearcă să explice și să (se) scuze, să aplaneze, să rezolve ce se poate rezolva sub tirurile acuzatoare. Sunt fie prinși „în flagrant“, vinovați sau doar responsabili pentru ce se-ntâmplă, fie sună prost chiar și dacă au dreptate, căci, la supărare, cine are răbdare și disponibilitate să mai asculte argumentații rezonabile?!

Alți participanți la evaluarea sistemului de învățământ sunt sindicatele sau asociațiile profesorilor, organizațiile părinților și ale elevilor, ligile studențești. Cu comportamente „oengistice“, ele militează pentru agendele lor, presând autoritățile, firește că ferm, adică… vehement. Trebuie consultate când e vorba despre modificări de structură sau de reglementări, pe principiul negocierilor și al echilibrelor care definesc societățile democratice, pentru a le fi explicate proiectele care urmează să fie adoptate, pentru a li se solicita opinii și amendamente, nu – atenție! – pentru a le fi preluate ca atare doleanțele, întotdeauna radicale, căci țin de agende militante, cum spuneam.

Rarisim sau deloc – voci calme, care nu pun presiune asupra decidenților, urmărind doar „fondul“ problematicii…

Continuarea articolului poate fi citită în numarul unu, serie nouă, al revistei Tribuna Învăţământului, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.