„Ce poate face un individ care aspiră la munca bine făcută, confruntat cu puternicele tendințe ale societății? Ce faceți dumneavoastră dacă vă treziți dimineața și vă este groază să mergeți la lucru, deoarece rutina zilnică nu vă mai satisface standardele? În termenii cadrului general, răspunsurile sunt ușor de dat. Aplicarea necesită însă toate aptitudinile și norocul care ne stă la dispoziție oricăruia dintre noi.”
(Howard Gardner, Mihaly Csikszentmihalyi, William Damon, 2005, Munca bine făcută, Când excelența și etica își dau mâna, Ed. Sigma, București, p. 253)
Am întâlnit cu toții, în diverse contexte de viațå, incompletitudini în informație, ståri de fapt care determinå nedumeriri atitudinale, disonanțe între un aspect sau altul al realitåții, situații care apåsau cu greutatea datå de obiectivitate asupra noastrå, determinându-ne så ne punem întrebåri. Mai știm cå, la unele tipuri de întrebåri, odatå ce am gåsit råspunsul ne-am eliberat de tensiunea golului cognitiv și putem merge liniștiți mai departe. La altele înså, cåutarea rås­punsului pare o muncå sisificå, la care revenim din nou și din nou. Din aceastå categorie fac parte interogațiile de facturå profesionalå, cele de ale cåror råspunsuri depinde felul în care reușim så ne facem munca, mai bine sau mai puțin bine. În pofida experienței pe care anii o aduc inevitabil, pentru cå schimbarea contextelor concrete în care se desfåșoarå o activitate sau alta o impune, întrebarea prin­cipialå: Cum se face? revine mereu și mereu în actualitatea preocupårilor celui care își propune så atingå rigorile unei muncii bine fåcute. De exemplu, ca profesori, ne confruntåm cu întrebåri de genul: Cum så explicåm un conținut științific complicat pentru a-l face înțeles, acceptat, învåțat? Cum proiectåm sub aspectul strategiei didactice o orå la claså pentru ca ea så aibå premisele bune de desfåșurare și, de aici, șansa pentru a fi apreciatå drept reușitå? Cum så dåm o temå pentru acaså astfel încât ea så și fie fåcutå, iar nu uitatå sub un pretext sau altul? La astfel de întrebåri ajungem så cåutåm råspunsuri care så ne permitå så ne optimizåm activitatea la catedrå nu doar de la un an la altul, de la o generație la alta, ci și de la o claså la alta, uneori într-un mod aparte chiar pentru fiecare elev. Ne plasåm cumva într-un efort profesional permanent privind condițiile prin care calitatea activitåții didactice crește, eficiența muncii poate fi susținutå în mod constant, optimul atins poate fi påstrat.
Sunt cazuri, unele de notorietate, în care întâlnim dascåli dedicați, care se opresc asupra unei activitåți cu rol formativ desfåșuratå împreunå cu elevii/studenții lor și o analizeazå, o expliciteazå pentru a o face cât mai accesibilå și astfel oferå ocazia și celor cu care lucreazå de a înainta pe calea muncii bine fåcute. De pildå, Umberto Eco – profesor de semioticå la Universitatea Bologna, la Milano, dar și în alte universitåți de prestigiu – s-a preocupat pentru studenții såi de rigorile unei lucråri de licențå. El susținea cå: „Se poate folosi prilejul tezei (chiar dacå restul perioadei universitare a fost dezolant ori frustrant) pentru a recupera sensul pozitiv și progresiv al studiului, înțeles nu ca o colecție de noțiuni, ci ca o ela­borare criticå a unei experiențe, ca achiziție a unei capacitåți (bunå pentru viața viitoare) de a identifica problemele, a le aborda cu metodå, a le expune potrivit unor anumite tehnici de comunicare” (Umberto Eco, 2000, Cum se face o lucrare de licențå, Ed. Pontica, Constanța, p.2). Astfel, reflecțiile profesorului asupra modului cum se realizeazå o lucrare devin importante pentru plasarea atitudinalå a studentului fațå de munca pe care urmeazå så o desfåșoare. Înca­drarea efortului intelectual într-un context riguros de abordare a temei alese, în care distincțiile sunt respectate, iar precauțiile teoretice sunt luate cu abilitate, creeazå așteptarea unei munci desfåșurate cu seriozitate, poate chiar orientarea activitåții spre performanțå.
Dincolo de cadrele particulare înså, a învåța un tânår så munceascå bine, så nu se mulțumeascå cu jumåtåți de måsurå poate fi un scop educativ în sine. În acest sens, referitor la lucrarea de licențå, Umberto Eco preciza: „A face o tezå înseamnå, deci, a învåța så pui ordine în propriile idei și så aranjezi datele: este o experiențå de muncå metodicå; a construi, adicå, un “obiect” care în principiu så foloseascå și altora. Și astfel nu intereseazå atât de mult subiectul tezei cât experiența de lucru pe care ea o presupune” (Op. cit. p.4).
Putem accepta cå valorizarea muncii în sine, indiferent dacå este vorba de o activitate curentå sau de una cu o semnificație aparte, reprezintå o pârghie de optimizare a stårii de fapt. Tot așa cum atunci când, în exemplul nostru, o lucrare este deficitar realizatå, nu doar despre lucrarea în sine este vorba, ci și despre o muncå superficialå, de o calitate îndoielnicå, pentru care cel care a realizat-o nu și-a dat interesul. Dacå nu este atenționat, respectivul va învåța cå lucrurile pot avea loc oricum, cå nu este nevoie så respecte munca pe care o desfåșoarå, dacå a o face cum se întâmplå este suficient. Suntem așa de contrariați în unele cazuri nu doar de faptul cå cineva a neglijat un aspect al muncii sale, cå nu-și då interesul, ci, mai mult, pentru cå pare så nu-i pese, cå îi este indiferent cum se desfåșoarå lucrurile. Viața se duce atunci într-un con de mediocritate, faptele devin anoste, intensitatea tråirilor scade, șansele spre a tråi experiențe autentice råmân mici. Respectul fațå de muncå înseamnå, în fapt, respectul fațå de ceilalți și, mai mult, respectul fațå de sine. Cultivând astfel de valori menirea educativå a actului didactic poate så fie împlinitå.
Viața, la nivelul faptelor de fiecare zi, prezintå grade diferite de rezistențå fațå de intențiile pe care ni le asumåm. Multe întâmplåri sunt nefavorabile, ne confruntåm cu asperitåțile unor cadre instituționale rigide, în care nu ne gåsim locul uneori. Nu este așa de ușor så ne atingem obiectivele propuse și, într-un context particular sau altul, så muncim bine, așa cum credem cå este dezirabil social. Unii dintre noi, poate mai obosiți de propriile experiențe, afectați de dezamågirea unor eșecuri, plictisiți de repetabilitatea unor activitåți, captivi în rutine și așa mai departe, au renunțat sau sunt pe cale de a renunța în a-și mai pune probleme de praxiologie, nu mai au întrebåri în legåturå cu eficacitatea muncii lor. Alții înså își conjugå eforturile cu perseverențå spre a gåsi resursele pentru o muncå de calitate, cautå så facå bine tot ceea ce își propun så facå. Alegerea între cele douå posibilitåți este un tip de decizie pe care o asumåm în fiecare zi. Personalitåți – așa cum este Umberto Eco – ne pot inspira så cåutåm prin faptele cele mai obișnuite råspunsul la întrebarea: Cum se face?, în sensul Cum se face o muncå de calitate?, Cum se face ceva bine? cu optimism, cu încredere cå råspunsul ne este accesibil.
 
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București