„Să-l lași să se apropie de tine sau să te apropii tu de el. Să-i iei în mână sufletul și să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? e bun de sămânță? Și să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri“ (Constantin Noica, Jurnal filosofic).

Începuturile.

Începuturile au ceva aparte, o vibrație specială. Se simte pe stradă, în curtea școlii, pe coridoare, în sălile de clasă, până și în sala profesorală. Și aici, în ultimul spațiu enumerat, vibrația este justificată nu doar de întoarceri, ci și de sosiri. De sosirea tinerilor care trăiesc emoția momentului. Fiindcă dintr-odată, pe nesimțite, au trecut de cealaltă parte a catedrei.

Vă amintiți cum a fost începutul vostru, sosirea? Cum v-ați simțit atunci când ați intrat pentru prima dată într-o școală într-o nouă calitate, cea de profesor? Cum ați fost primiți? Ați fost ignorați? Vi s-a atras atenția că accesul elevilor în clădire (fiindcă tinerețea voastră făcea să puteți fi confundați ușor cu un elev) nu este permis pe la intrarea profesorilor? Ați fost tratați cu superioritate de cei cu vechime? Vi s-a spus că v-ați așezat pe scaunul ad­­judecat de un monstru sacru al școlii? Sau ați fost tratați cu căldură? Cu înțelegere? Vi s-a întins o mână și vi s-a zâmbit larg? Ați fost ajutați, consiliați? S-a oferit cineva să fie ploaie de toamnă pentru voi?

Îmi amintesc începutul meu. Mai bine zis, începuturile mele. În fiecare școală în care am predat până la fixarea mea în aceasta în care lucrez acum, am avut parte de întâlniri cu oameni empatici care m-au făcut să mă simt confortabil și mi-au prezentat pe scurt locul în care am ajuns, regulile scrise și nescrise care îl guvernează, mi-au dăruit timp din timpul lor, m-au învățat să devin profesoară (fiindcă formarea inițială îți oferă doar o diplomă de licență) și le sunt și astăzi recunoscătoare.

Nu este ușor să sosești acolo unde alții se întorc. Tocmai de aceea încerc, în fiecare septembrie, să manifest empatie față de tinerii profesori care vin într-o școală (pentru câteva ore sau pentru o normă întreagă, pentru un an sau mai mulți) care îi timorează prin tradiția sa, prin le­gendele din jurul ei, prin imaginea pe care și-a construit-o. Îi văd. Stau pe coridor, nu îndrăznesc să intre în sala profeso­rală, studiază panourile de pe pereți în­­târziind cu privirea asupra fiecărui detaliu și mulți nu au puterea să zâmbească. Este suficient să intri în vorbă cu ei, să-i întrebi cum se numesc, ce disciplină predau și îi vezi cum se luminează la față, încep să vorbească și prind curaj să intre în sala aceea mare, vocală, în care se află corpul profesoral.

Vă mai amintiți de articolul semnat de Lori Gard, o bloggeriță canadiană, educatoare la Bloomfield Elementary School, distribuit pe rețelele sociale acum câțiva ani? Textul-scrisoare, intitulat Ce își amintesc copiii despre profesorii lor, tradus în limba română de Anca Țîrcă și publicat pe blogul ei, surprindea rolul educației și radiografia imaginea profesorului bun. Începea cu Draga mea tânără profesoară de la capătul coridorului și se încheia cu Cealaltă profă de la capătul coridorului. Mi-au plăcut cele două formule-metaforă pe care, la momentul respectiv, le-am interpretat ca sugerând două ipostaze antitetice ale profesorilor dintr-o școală: pe de o parte profesorul debutant, pe de altă parte cel care are în spate decenii de profesorat și care se pregătește să iasă din sistem. În mesajul ei, Gard aducea în discuție presiunea începutului, caracterul cronofag al pregătirii fiecărei lecții, atenția acordată managementului clasei și, mai ales, importanța profesorului, omenescul acestuia, conexiunea cu elevii, empatia, disponibilitatea. Atrăgea atenția că meseria de profesor nu presupune doar grijă față de planurile de lecție, față de confecționarea unor materiale atractive și interesante, față de aspectul estetic al sălii de clasă, ci și disponibilitate, empatie, transparență, autenticitate, înțelepciune. Că ceea ce contează cu adevărat este relația care se construiește cu discipolul. Și m-am întrebat dacă avem noi înșine empatie autentică, dacă alocăm timp colegilor aflați la celălalt capăt al coridorului, dacă avem noi înșine disponibilitatea de a sta de vor­bă cu adevărat cu aceștia. Dacă ne apropiem de ei și dacă îi lăsăm să se apropie de noi.

Apropierea aceasta de colegul de la celălalt capăt al coridorului, de omul tâ­­năr, cum ar spune Noica, dar nu doar apropierea fizică, ci și cea profundă, care presupune discuții, dezbateri, muncă în echipă, învățare și clarificare presupune asumarea rolului de coach sau de mentor, de îndrumător, de sfătuitorul de care are nevoie orice cadru didactic aflat la început de drum. Să fii pentru el ploaia de toamnă care îl pregătește pentru rodul viitor.

Mentoratul. Socrate și Platon, Aristotel și Alexandru cel Mare reprezintă două dintre cele mai cunoscute binoame mentor-discipol din istoria omenirii, dar poa­te că putem aminti în acest context și de unul din domeniul literaturii, relevant pentru tema abordată: Mentor și Telemac. În epopeea sa, Homer creează un personaj caracterizat prin înțelepciune căruia Ulyse îi încredințează educația lui fiului său, Telemac, dar și treburile casei sale, numit Mentor. Mai mult, zeița înțelepciunii, atunci când și-a dorit să-l întâlnească pe Telemac pentru a-l îndemna să lupte împotriva pețitorilor Penelopei, ia chipul bătrânului Mentor. Ca multe substantive proprii, și numele personajului din Odiseea s-a „comunizat“, fiind folosit cu sensul de persoană cu experiență, care împărtășește din înțelepciunea sa oamenilor tineri, încă neexperimentați. Se re­marcă de altfel folosirea în discursul specializat și a substantivului mentorat care, deși nu se regăsește în DEX, este înțeles ca relație de învățare de lungă durată, ba­­zată pe susținerea dezvoltării carierei unui novice de către cineva cu ­experiență. Scopul principal al mentoratului este prin urmare acela de a stimula creșterea personală și profesională, dezvoltarea cu­­noștințelor, abilităților și capacității de înțelegere a unui domeniu, mentorul de­venind astfel sursă de inspirație și sprijin.

de Prof. Monica Halaszi – Colegiul Național Liviu Rebreanu, Bistrița

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021