Este perioada de vară, vacanță și perioadă de examene, de bilanț pentru anul școlar ce este pe cale să se termine. Războiul din Ucraina continuă să însângereze Europa, se vorbește tot mai mult, clar, ca niciodată ca până acum, despre un nou Război Rece, despre criza energetică, despre consumul de gaze la iarnă etc. Și peste toate acestea, realitatea internă a României. Astfel, mulți, mulți dintre noi, slujitorii școlii, cunosc Proiectul România Educată, un proiect educațional articulat clar din necesitatea de schimbare a școlii românești, absolut o necesitate într-o epocă în care menirea școlii, dar și a dascălului, trebuie să se pună în alte coordonate. Cum se va face acesta este însă cu totul o altă problemă și doar această singură problematică ar merita o luare de cuvânt în detaliu.

Și pentru că vorbim despre proiectul noii Legi a Educației, supus dezbaterii publice, care va direcționa învățământul românesc cel puțin un număr de ani, ar trebui să menționăm măcar sumar un cadru general istoric. Așadar, conform unei statistici, începând din anul 1989 învățământul românesc a trecut până în prezent prin mâinile a 20 de miniștri ai Educației, de la Mihail Șora la Sorin Câmpeanu, iar Legea Educației a fost modificată de peste 60 de ori.

Cea dintâi lege a Educației de după evenimentele din 1989 a fost adoptată în 1995. Potrivit însemnărilor de pe site-ul Camerei Deputaților, legea acesta a fost amendată de 61 de ori. Pe scurt, legea a decis introducerea examenului de capacitate – proces declanșat în 1999, elaborarea unui nou Curriculum Național (clasele I-IX), introducerea de manuale alternative pentru ciclul primar, gimnazial și liceal, înlocuirea trimestrelor cu semestrele. În 2001, Ecaterina Andronescu a adăugat repartizarea computerizată în vederea admiterii în învățământul liceal și profesional, creșterea învățământului obligatoriu de la 8 la 10 clase, reorganizarea examenului național de final al gimnaziului, prin susținerea acestuia într-o singură sesiune, inclusiv prin atribuirea unei noi denumiri: Testarea Națională. Succesorul la Ministerul Educației, Alexandru Athanasiu, a decis revizuirea curriculumului pentru ciclul primar și gimnazial și a introdus repartizarea computerizată pentru cadrele didactice participante la concursul de titluarizare. Mai apoi, ministrul Cristian Adomniței a introdus Tezele cu subiect unic. Într-un al doilea mandat, Ecaterina Andronescu a modificat forma în care se susținea examenul de Bacalaureat, și anume: trei probe de competențe și trei probe scrise.

În perioada ministeriatului lui Daniel Funeriu a fost adoptată prin răspundere o nouă Lege a Educației, care a adus: in­­troducerea evaluărilor periodice și includerea clasei a IX-a în gimnaziu, introducerea învățământului obligatoriu de 10 clase, obligativitatea ca învățătorii să aibă studii superioare, iar profesorii să urmeze un master didactic. Legea a fost amendată de trei ori prin ordonanțe de urgență. În 2012 a fost reintrodusă prevederea prin care rectorii universităților pot ocupa și funcții ca cea de parlamentar și de demnitate publică, cu excepția membrilor guvernului și a secretarilor de stat. De asemenea, s-a prevăzut ca profesorii universitari să poată coordona la doctorat câți studenți-doctoranzi aprobă senatul universitar. De asemenea, s-a stipulat că cei care sunt în conducerea unui partid politic vor putea ocupa și funcția de rector. În decembrie 2013, Remus Pricopie a decis printr-o ordonanță de urgență că clasa a IX-a ră­mâne la liceu, durata învățământului obligatoriu a crescut de la 10 la 11 ani, fiind obligatorii clasa pregătitoare, clasele I-VIII și IX-X. Ulterior, în 2014, au fost aprobate 97 de noi modificări aduse atât învățământului preuniversitar, cât și celui superior.

Pandemia de coronavirus a afectat între 2020-2022 buna desfășurare a activității instructiv-educative și a decis factorii diriguitori din Ministerul Educației să adopte numeroase măsuri legislative privind trecerea activității în online, dar și necesitatea adoptării de către cadrele di­dactice a măsurilor necesare privind formarea în domeniul utilizării resurselor educaționale deschise (RED) și digitalizare, adică instruirea asistată de calculator.

Revenirea la instruirea face to face a fost însoțită de adoptarea de măsuri noi ce schimbă, în mod practic, sistemul de învățământ românesc. Astfel, vorbim despre introducerea structurii anului de învățământ bazată pe cinci module, mo­dificarea sistemului de notare și evaluare, adoptarea în luna iulie 2022 a noului ROFUIP, care va intra în vigoare la 1 septembrie 2022, adoptarea unor modificări ale fișei de observație a lecției cu prilejul activității de inspecție etc. Și peste toate, a venit punerea în discuție a proiectului unei noi Legi a Educației, dacă statisticile sunt corecte, a treia după 1989.

Și aceasta vine cu numeroase propuneri noi, între altele, privind învățământul de excelență, admiterea în liceu, rolul colegiilor naționale, modificarea examenului de Bacalaureat, rolul unor instituții din învățământul superior, perfecționarea prin examenul de doctorat și acordarea titlului științific de doctor într-un do­meniu sau altul.

Desigur că discuțiile au început, vor continua și sunt sigur, că vor mobiliza, de o parte și de cealaltă parte a baricadei pe toți cei interesați – practicieni la firul ierbii, experți, decidenți politici, opinia pu­­blică și enumerarea poate continua.

Și, totuși, fără a supăra – măcar că slu­jesc școala românească de peste 43 de ani – nu pot lipsi, nu pot fi evitate întrebări, credem noi, de bun-simț… Ele sunt pe buzele tuturor celor ce servesc la catedră.

1. Cât de pregătită este școala românească în prezent la transformări atât de radicale?

2. Cât de eficientă va fi – probabil, ex­­periența ne-o va spune – structura anului școlar cu cinci module, la un moment în care se cedează masiv către inițiativa personală a cadrelor didactice, la un moment în care se anunță restructurarea inspec­toratelor școlare, comasarea CJRAE/CMBRAE în noile structuri?

3. În cât timp va reuși învățământul românesc superior să pregătească pentru învățământul preuniversitar dublă specializare – de exemplu: matematică-fizică, istorie-geografie?

4. Dincolo de timp, dincolo de încărcătura complexă a problemei, se înțelege oare la nivelul factorului politic cât de mult afectează faptul că noile planuri-cadru nu au fost adoptate nici până în prezent, în ciuda atâtor discuții și propuneri la nivelul a doi ani de studiu – clasele a IX-a și a X-a – se utilizează încă planurile-­cadru vechi, manuale vechi, dar se adoptă Repere metodologice pe discipline de studiu – pe care, sunt curios dacă există cea mai mică statistică, câte cadre didacti­ce măcar le-au deschis sau parcurs, pentru că nu am curajul să vorbesc despre utilizarea lor aplicată?

5. Se vorbește foarte mult în prezent despre formarea de competențe generale și specifice și aplicarea lor de către cadrele didactice, despre mentorat didactic, despre formarea cadrelor didactice debutante. Perfect adevărat că aceasta reprezintă unul dintre start-blockurile unei cariere didactice de succes. Dar, urmează întrebarea – avem și cel mai simplu studiu de impact la nivel măcar regional despre modul în care s-a desfășurat activitatea bazată pe competențe la clasă? Sunt sigur că o atare analiză va scoate la iveală multe aspecte îngrijorătoare, atât timp cât știm aproape cu siguranță că un mare procent dintre cadrele didactice se focusează pe conținuturi și nici gând pe competențe.

6. Cum putem asigura un echilibru rațional între învățământul privat, „al elitelor“, și cel de masă, în care toți elevii, inclusiv cei care provin din mediile dezavantajate să nu rămână pe mai departe în afara ariei de protecție pe care școala și statul român trebuie să le-o acorde?

Și la acestea se pot adăuga multe și multe alte întrebări.

Mihai MANEA – prof. dr., președinte APIR-CLIO

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33