O instituție socială

Despre cât de important este să citim pentru a ne dezvolta personalitatea, cum, pe măsură ce avem lecturi mai bo­gate, ne creștem în paralel și capacitatea de a înțelege lumea în care trăim, că astfel putem stabili corelații mai relevante între informații și aducem în viața noastră mai multă semnificație culturală… aflăm cu toții încă din ani de școală. Știm că prin interpretările pe care le dăm faptelor de fiecare zi suntem în măsură să ne facem viața mai frumoasă, evadând din constrângerile inevitabile ale cadrului spațio-temporal în care trăim.

Ce se întâmplă însă atunci când elevul termină școala; absolventul a depășit stadiul lecturilor obligatorii? Mai este tânărul contemporan interesat să citească?

Cartea scrisă pe hârtie, presa care se putea achiziționa de la chioșcul de ziare au fost treptat concurate și sunt pe cale să fie înlocuite prin formatele care pot fi citite online.

Dacă în legătură cu lectura posibilă în mod clasic, pe hârtie, au loc schimbări fundamentale, ce se întâmplă cu cititorul, mai este acesta interesat de lectură?

Schimbările generale de la nivelul societății, accelerate, mai cu seamă, prin procesele de tehnologizare și globalizare, au determinat efecte în lanț asupra instituțiilor sociale.

Să ne gândim la instituția dascălului, profesionistul din sfera educației, care, prin truda sa, îi sprijină pe copii să se dezvolte: uman, profesional, social. La începuturile învățământului de la noi, pe vremea ministeriatelor lui Spiru Haret, profilul cadrului didactic era cel al învățătorului. El era menit să aducă, cum se spune, lumina cărților în comunitatea unde preda, atât pentru elevi, cât și pentru părinții acestora.

În ultimul timp, ne referim din ce în ce mai convingător la profesorul digital, un alt fel de dascăl, care are datoria să îmbine pedagogia cu abilitățile utilizării instrumentelor online, pentru a răspunde nevoilor de formare ale nativilor digitali, folosește resurse educaționale deschise, într-un tip de educație proiectată să fie fără limite. Dar el rămâne, pe fondul desfășurării lucrurilor, preocupat de realizarea unei legături de profunzime între elevi și cultură, este în continuare aplecat asupra cărții împreună cu elevii săi, pentru a surprinde împreună înțelesurile adânci alte textului.

Organizația Salvați copiii a numit inspirat un program de formare în cadrul proiectului Ora de net: Profesor real într-o școală virtuală.

Menirea dascălului a rămas aceeași, el se dovedește un profesor autentic, real în măsura în care formează atitudini, cizelează caractere, susține formarea deprinderilor culturale, care putem considera că încep de la abilitățile de muncă intelectuală cu textul. Dascălul, indiferent de ipostaza în care apare, ca profesor în diferite nivele ale sistemului de învățământ, va face din vorbele lui Miron Costin o misiune de credință. El îi va ajuta pe elevi să înțeleagă constatarea cronicarului: „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cititul cărților…“.

Dacă vom accepta înțelesul sociologic al termenului instituție socială drept orice mod statornicit de a face ceva, un sistem de relații sociale care se desfășoară în mod similar și repetitiv, comportamente așteptate și predictibile, dezvoltate pentru a satisface anumite nevoi, atunci lectura textului este o practică instituită, o instituție socială.

Lectura este o instituție de tip cultural, care răspunde unor nevoi umane, pe care le vom putea sintetiza în termenii competențelor cheie din profilul de formare european ca: sensibilizare și exprimare culturală, adică abilitatea de a aprecia importanța exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor într-o varietate de medii, precum muzica, literatura, artele vizuale și ale spectacolului (http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/12/Profilul-de-formare-al-absolventului_final.pdf).

Încă din școala lui Platon, celebra Academie, lectura însemna o relație socială, un dialog între maestru și discipol, care se va metamorfoza ca o conexiune între cel care a scris și cel care citește, este o îndeletnicire educativă și formativă totodată.

Modul în care se face lectura s-a schimbat în timp, dar faptul că aceasta satisface anumite trebuințe umane a rămas la fel.

Școala și biblioteca

Știm că Spiru Haret, în calitate de ministru al Instrucției Publice și al Cultelor, a înființat multe școli, s-a preocupat în diverse moduri pentru a îmbunătăți condițiile care făceau ca activitatea învățătorilor să fie posibilă pe cât mai multe paliere educaționale. Printre altele, marele ministru s-a preocupat de înființarea bibliotecilor școlare.

Astfel s-au înființat biblioteci pe lângă școlile rurale, cu scopul de a furniza satelor repere de cultură, „mijloacele pentru întinderea cunoștințelor lor uzuale, pentru întărirea și înălțarea simțământului lor de oameni și de români“. Rolul fundamental al bibliotecii era „de a le deschide sufletul pentru frumos, bine și adevăr“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. I: Oficiale: 1884-1888, p. 381).

În anul 1898, s-a elaborat un regulament pentru funcționarea bibliotecilor. În același an, s-a decis înființarea a 320 de biblioteci. De asemenea, declara Spiru Haret, „am îndemnat pe învățători să caute să creeze câte o bibliotecă pe lângă școala lor“.

Spiru Haret arăta, în acest sens, ­despre bibliotecile rurale: „Am înființat eu vreo 700, dar pe celelalte le înființează învățătorii, și până în 1902, ei înființaseră vreo 450, vă închipuiți cu câte greutăți“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VI: Parlamentare 1907-1911, p. 85).

Bibliotecile erau dotate cu cărți și reviste (Albina, Gazeta săteanului, Șezătoarea săteanului, Horticultorul, Noua revistă pedagogică, Revista folkloristică, Școala română).

Spiru Haret mai propune crearea unei biblioteci științifice, de popularizare, de către Casa Școalelor (Buletinul Ofi­cial al Ministerului Instrucțiunii nr. 289/1908): „care să servească la răspândirea adevărurilor științifice și a aplicațiunilor lor, la formarea caracterului, educarea voinței, iubirea muncii și la dezvoltarea dragostei pentru natură în general, pentru țara noastră în special. (…) Stilul să fie atrăgător și cât se poate de deosebit de cel didactic, precis, dar nu obositor“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. III: Oficiale: 1907-1910, p. 67). În acest scop erau publicate prin concurs lucrări originale și traduceri.

La acestea se adaugă inițiativa de a forma biblioteci pedagogice pentru uzul învățătorilor și institutorilor. Spiru Haret decide și deschiderea unei biblioteci ju­dețene, pe lângă revizoratele școlare, „formate din cărți proprii pentru a întreținea, a completa și a dezvolta cunoștințele corpului didactic primar“. În urma acestei rezoluții, Casa Școalelor a tipărit traduceri din Comenius, J. Locke, Pestalozzi, Rousseau ș.a.m.d. (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, p. 188).

Am remarca ușor că, încă din vremea lui Spiru Haret, școala și biblioteca au o traiectorie socio-culturală comună.

În 1899, cei care trăiau în mediul rural reprezentau în jur de 84% din populație, iar analfabetismul marca viața a aproximativ 78% din aceasta.

În 2017, populația rezidentă în mediul rural era de 46,4% (România în cifre, https://insse.ro/cms/files/publicatii/Romania_in_cifre_breviar_statistic_2018.pdf), iar analfabetismul funcțional al elevilor de 15 ani gravita în jurul a 40% din populația școlară, conform testelor PISA. Este considerat drept analfabet funcțional un individ care, deși citește un text, nu îi înțelege conținutul, deci nu poate folosi informația respectivă.

În condițiile crizei sanitare, bibliotecile s-au închis, cel puțin pentru moment. Școlile funcționează în scenariul roșu, dar în varianta tradițională față în față sunt, de fapt, închise. În acest context, multe îngrijorări sunt exprimate în spațiul public, atât referitor la bunul mers al educației, cât și la îndepărtarea copiilor și tinerilor de elevarea spirituală prin cultură, în general, și prin lectură, în special.

Ca și în timpul lui Spiru Haret, dascălii știu că își pot împlini menirea profesională numai în măsura în care îi orientează valoric pe copii, le trezesc curiozitatea spre cunoaștere, îi motivează să fie stăruitori în activitatea de învățare.

Dacă totul este text, atunci activitatea principală este lectura

La limită, putem accepta că totul este text, deci activitatea principală a omului ca ființă culturală, care trăiește, cum remarca Lucian Blaga, în orizontul misterului și al revelării, este citirea și interpretarea semnelor.

Așa considera Roland Barthes, când scria că: „O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată în aparență o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne și li se aplică aceeași activitate: lectura. Omul modern își petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: mașina își indică statutul social al proprietarului, haina, doza de conformism (excentricitate a personajului), aperitivul (țuică sau whisky) stilul de viață al gazdei“ (Systeme de la mode, Paris, Gallimard, 1967).

În zilele noastre, unii dintre părinți și mulți dintre profesori consideră că interesul pentru lectură al copiilor și tinerilor este într-o permanentă scădere, că ei au oricare alte preocupări decât acelea de a citi temeinic. Adolescenții nu prea mai sunt văzuți, cum se spunea altă dată, să stea cu o carte în mână; toată ziua sunt preocupați cu telefonul, tableta sau laptopul.

Desigur, explicațiile sunt dintre cele mai diverse.

de Cristina ȘTEFAN – profesor