Organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea funcţiilor vacante de director/director adjunct în unităţile de învăţământ preuniversitar din România a captat atenţia tuturor, aruncând în anonimat problema învăţământului profesional dual, chiar dacă proiectul metodologiei de organizare şi funcţionare este în dezbatere publică până pe 29 octombrie 2016. În opinia mea, subiectul este abordat cu precipitare şi tratat disproporţionat în ceea ce priveşte interesul părţilor implicate.
„Concluziile consultărilor din grupul interministerial de lucru au reliefat necesitatea introducerii programelor de formare în sistem dual, asumarea de către operatorii economici a responsabilităţii pentru pregătirea practică a elevilor, asigurarea prezenţei reprezentanţilor operatorilor economici în Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, flexibilizarea duratei programelor de formare profe­sională, adaptarea curriculumului la nevoile pieţei muncii locale şi regionale, asumarea costurilor formării în stagiile de practică între operatorul economic şi stat prin deduceri fiscale acordate operatorului economic etc.” (Comunicat MENCS) Conform aceleiaşi surse, proiectul de modificare a Legii Educaţiei Naţionale privind dezvoltarea învăţămân­tului profesional dual este un document care a fost elaborat de experţi din cadrul ministerului şi Centrului Naţional pentru Dezvoltarea Învăţământului Profesional şi Tehnic (CNIDPT), în urma consultărilor din grupul interministerial care a inclus reprezentanţi ai Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, ai Ministerului Finanţelor Publice, ai Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi reprezentanţi ai Cancelariei Primului Ministru, înglobând feedbackul mediului de afaceri, modi­ficările legislative urmând să permită reconfigurarea învăţămân­tului profesional prin soluţiile identificate şi asumate. Asumate de către cine? Identificate împreună cu cine? În interesul cui? De câte ori au apărut în frazele anterioare termenii elevi, părinţi, profesori?
În iunie 2016, la Colegiul Naţional de Arte Regina Maria, din Constanţa, am participat la dezbaterea regională organizată pe acest subiect şi trebuie să mărturisesc faptul că am plecat de acolo cu foarte multe întrebări şi cu foarte puţine răspunsuri. În scurta mea intervenţie am insistat asupra faptului că toată derularea acţiunii lasă impresia presiunii asupra debutului învăţământului profesional dual, a formei sale de organizare şi funcţionare. Moderatorul dezbaterii m-a contrazis, susţinând că subiectul este public de cel puţin doi ani. Adevărat. Art. 3 (4) din OUG 94/2014 privind modificarea şi comple­tarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei au introdus învăţământul dual ca formă de organizare a învăţământului profesional. Analiza calendarului acestei acţiuni îmi dă însă dreptate mie: 19 mai – 16 iunie 2016 – consultarea on-line; 30 mai – 10 iunie 2016 – dezbateri faţă în faţă pe regiunile Vest, Sud-Est, Centru, Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Muntenia, Sud-Vest, Oltenia. În iulie 2016, finalizarea consultărilor prin organizarea la Bucureşti a unei dezbateri naţionale. Apoi… decizia. Şi atunci, vă întreb: Sigur nu este grabă? Dacă subiectul este cunoscut încă din anul 2014, de ce dezbaterile publice au fost organizate abia în 2016? Poate pentru că decizia a fost deja luată, dar ea trebuie justificată prin aceste aşa-zise dezbateri?
Reprezentantul Camerei de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa a vorbit despre lipsa acută de personal calificat cu care se confruntă unele domenii ocupaţionale, despre faptul că această realitate determină pierderea unor potenţiali investitori sau împiedică dezvoltarea unor sectoare economice. A vorbit şi despre faptul că firmele şi angajatorii care se implică în formarea şi susţinerea tinerilor dornici să deprindă tainele unei meserii au nevoie de certitudinea că la sfârşitul stagiului de formare aceştia vor munci, măcar pentru o perioadă de timp, pentru cei care i-au susţinut. De acord. Mă întreb însă, unde erau în anul 2003 (când au fost desfiinţate şcolile profesionale, înlocuite cu şcolile de arte şi meserii) sau în 2009 (când au fost desfiinţate SAM-urile) reprezentanţii acestei organizaţii, cei ai agenţilor economici şi chiar noi, profesorii? Cum de am permis desfiinţarea unei istorii de peste 150 de ani de învăţământ profesional românesc şi distrugerea bazei sale materiale? Culegând roadele amare ale unor decizii lipsite de logică – lipsa acută a forţei de muncă, rezultatele catastrofale la examenul de bacalaureat ale absolvenţilor intraţi în liceu cu medii sub 5 (cinci) şi creşterea ratei abandonului şcolar –, în anul 2012 am reînfiinţat şcolile profesionale, pe care acum ne grăbim să le îmbogăţim cu învăţământul profesional dual. Mare semn de întrebare, nu-i aşa? S-a vorbit şi despre faptul că situaţia pe piaţa muncii este atât de gravă, încât avem nevoie de o mică revoluţie şi de foarte multă flexibilitate în adoptarea deciziilor care se referă la sistemul de învăţământ. Cu această abordare nu pot fi de acord. Şi asta nu pentru că încă mai sunt în căutarea elementelor care să alcătuiască lista de beneficii câştigate de societatea românească după evenimentele din decembrie 1989, ci pentru că revoluţie înseamnă o schimbare fundamentală a valorilor, a ideologiilor, a principiilor, o transformare radicală într-un anumit domeniu. Aşa ceva cere timp, analiză, proiectare, fundamente solide şi consens al majorităţii. Pentru mine ceea ce ni se propune acum este sinonim cu pripeala, iar eu am ajuns să mă tem de această abordare pentru că ştiu ce urmează. Avem atât de multe exemple. În loc să măsurăm de zece ori şi să tăiem o singură dată, noi măsurăm o dată, tăiem (de zece ori), după care suntem nevoiţi să începem să cârpim. Şi dacă, după aceste cârpeli, nu mai recunoaştem nici stofa, nici modelul iniţial… aruncăm totul şi o luăm de la capăt. În acelaşi mod, din nefericire. Şi atunci, din nou… întrebări: De ce nu ne acordăm suficient timp pentru conceperea şi analiza unui proiect solid?; De ce nu îi implicăm pe toţi cei care pot ajuta sau bloca un proiect?; De ce mimăm dialogul social?; De ce nu avem răbdarea să construim, să popularizăm, să convingem (că poţi fi parte a formării viitorului tău angajat sau că este mai bine să ai o calificare decât o diplomă de bacalaureat/licenţă/masterat pe care să o poţi utiliza doar la şomaj)?; De ce alegem să impunem?; De ce nu pilotăm pentru un ciclu complet un astfel de proiect, pentru a putea vedea ce merge, ce nu merge, ce mai trebuie, astfel încât atunci când se trece la generalizarea sistemului să fim siguri că acesta va fi pe deplin funcţional? Întrebări fără răspuns ori… cu prea multe răspunsuri.
Analizând Opţiunile de educaţie şi formare profesională ale absolvenţilor de clasa a VIII-a, document-concept supus consultării, am ajuns, inevitabil, să mă întreb: De ce învăţământ profesional dual la terminarea clasei a VIII-a? De ce nu după clasa a X-a, adică după încheierea perioadei învăţământului general obligatoriu? S-a întrebat oare cineva cum vor face faţă nişte copii de 14-15 ani greutăţilor şi exigenţelor impuse de practica necesară învăţării unor meserii precum zidar, dulgher, fierar-betonist, cazangiu, sudor, curăţitor-sablator ş.a.? Ruta profesională „completă” ţinteşte să asigure pregătirea elevilor, după finalizarea clasei a VIII-a, pentru calificări profesionale până la nivelul 5 inclusiv, rută orientată către nevoile imediate ale pieţei muncii. Dar atât. Dacă ar rămâne aşa cum s-a propus, cum se va mai asigura evoluţia academică a unui tânăr care, la un moment dat, după terminarea şcolii profesionale, va dori să termine şi liceul, eventual chiar şi o facultate? Cu ce achiziţii va reuşi acest lucru? Flexibilitatea, mobilitatea în parcursul şcolar al unui elev va exista numai de la liceu la şcoala profesională, nicidecum invers. Ce tip de adult doresc propunătorii unui astfel de scenariu că creionăm? Un individ cantonat doar în profesie, care nu ştie cine este, de unde vine şi încotro merge? Un om docil, fără orizonturi, cu un set minim de valori şi principii, al cărui principal scop în viaţă să fie servirea interesului agenţilor economici? Se mai gândeşte cineva şi la viitorul acestor copii? Dar la cele opt (8) competenţe-cheie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii? Cunoştinţe, abilităţi şi atitudini adecvate fiecărui context, cu un rol fundamental în cazul fiecărui individ pentru că asigură o valoare adăugată pentru piaţa muncii, coeziunea socială şi cetăţenia activă, oferind flexibilitate şi adaptabilitate, satisfacţie şi motivaţie, care ar trebui dobândite de către tinerii aflaţi la sfârşitul perioadei obligatorii de învăţământ şi formare, constituind o bază pentru continuarea învăţării? Gândirea critică, creativitatea, iniţiativa, rezolvarea problemelor, evaluarea riscurilor, luarea deciziilor şi gestionarea constructivă a sentimentelor nu pot fi obiective atinse cu un procent de doar 20-30% amestec de teorie de specialitate şi cultură generală. Se mai gândeşte cineva şi la respectarea… legii? Art. 4 din Legea nr. 1/2011 afirmă faptul că educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii, integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate, ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile, formarea unei concepţii de viaţă bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural, educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural. Repet: Pe ce fundament şi cu ce achiziţii?
Apoi, dacă s-a înţeles limpede ca lumina zilei faptul că punerea în aplicare a proiectului formării profesionale în sistem dual va necesita modificarea multor legi şi acte normative (Legea nr. 1/2011 – Legea educaţiei naţionale, Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii republicat, Legea 227/2015 actualizată – Codul Fiscal, Legea nr. 72/2007 privind stimularea încadrării în muncă a elevilor şi studenţilor, Hotărârea nr. 726, din 4 iulie 2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 72/2007, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, actualizată, HG nr. 1212/06.12.2011 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, aprobate prin HG nr. 234/2006 ş.a.) ori chiar adoptarea unor noi acte normative, pentru a crea un solid cadru instituţional şi pentru a oferi facilităţi atât elevilor, cât şi agenţilor economici implicaţi în formarea şi susţinerea acestora, de ce organizatorii acestei dezbateri-eveniment (Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic) au omis din lista de invitaţi actori cu roluri importante în desfăşurarea piesei: reprezentanţii administraţiei publice locale, ai Inspectoratului Teritorial de Muncă, alţi posibili parteneri sociali interesaţi, reprezentanţii părinţilor? Firesc ar fi fost ca aceşti actori multipli să fie prezenţi la această dezbatere. Cu condiţia să fi fost chemaţi, desigur.
La fel ca toţi cei prezenţi, am fost de acord cu faptul că intro­ducerea unei ore de Consiliere şi orientare şcolară, pe lângă ora de dirigenţie, este o idee foarte bună. Dezvoltarea unor programe de consiliere şi orientare cu rol crucial în identificarea potenţialului academic şi aptitudinal al elevilor, care să conducă la alegerea unui traseu şcolar şi profesional adecvat este un element care momentan ne lipseşte. Dar şi aici am câteva nedumeriri: cine vor fi specialiştii care vor face aceste ore (sper că nu tot pe profesori îi vom împovăra cu această sarcină care îi şi depăşeşte) şi cum vor fi obligaţi părinţii să ţină cont de părerea avizată a specialiştilor?
O menţiune specială: dacă trimişii şantierelor Navale Cernavodă, Hârşova şi Mangalia au vorbit ca nişte agenţi economici, cerând o garanţie că forţa de muncă la a cărei formare contribuie va lucra pentru ei măcar o perioadă după absolvire, solicitând din partea statului român şi unele avantaje de ordin fiscal pentru implicarea într-un astfel de proiect, reprezentantul Şantierului Naval Constanţa a avut, din punctul meu de vedere, o intervenţie extraor­dinară. Spun acest lucru pentru că doamna respectivă a vorbit şi ca reprezentant al unui mare agent economic, dar şi în numele profesorilor şi părinţilor care fie nu au fost prezenţi, fie nu au avut opinii: a întrebat de ce trebuie să inventăm acum un învăţământ dual când avem un învăţământ profe­sional bun care poate fi perfecţionat; care ar fi finalităţile unei astfel de înlocuiri?; (s-)a întrebat ce putem face să reuşim retenţia în ţară a forţei de muncă pe care o calificăm pe banii şi prin eforturile noastre; a evidenţiat faptul că suntem la o răspântie în ceea ce priveşte evoluţia noastră viitoare, motiv pentru care toţi cei implicaţi: profesori, elevi, părinţi, administraţia publică locală şi centrală, agenţi economici, instituţii deconcentrate, Camera de Comerţ ş.a., trebuie să conlucrăm cu serozitate şi sinceritate; foarte important: a susţinut faptul că în planul-cadru şi în programele învăţământului profe­sional dual a pune accentul exclusiv pe interesul angajatorului este total incorect pentru un tânăr care este încă în formare şi care are nevoie de numeroase repere care să îl ajute în viaţa adultă; de aceea, un procent de 55-60% practică este arhisu­ficient, nicidecum 75-80%, aşa cum se propune! Sper ca cineva acolo sus să o audă şi să ţină cont de opinia sa.
Marea mea nedumerire şi o la fel de mare dezamăgire în legătură cu participarea la această dezbatere? De ce cadrele didactice prezente, de ce directorii liceelor tehnologice constănţene au tăcut? De ce nu au avut nimic de spus? Oare aşa s-a întâm­plat în ţară la toate aceste evenimente? Excepţia a existat: directorul Colegiului Tehnic Tomis. Doar el a vorbit despre experienţa extraor­dinară a învăţă­mântului profesional românesc, despre amărăciunea de a o fi văzut aruncată la coşul de gunoi, despre sărăcia elevilor care s-ar putea orienta spre învăţământul profesional şi a familiilor din care provin aceştia, solicitând măsuri concrete, investiţii serioase în educaţie, şi nu vorbe goale, de care toată lumea este sătulă. Dar, aşa cum spuneau vechii latini: una hirundo non facit ver! O menţiune: întâmplător (sau nu?), moderatorul a încercat să întrerupă intervenţia anterior menţionată sub pretextul că vorbitorul ar fi monopolizat dezbaterea.
Din păcate, cred că şi în acest caz va fi urmată calea bătătorită în ultimele trei decenii: cuiva îi vine o idee, apoi se organizează (pe ultima sută de metri) dezbateri, organizatorii invită pe cine doresc sau pe cine trebuie, apoi trec la selectarea acelor puncte de vedere care să susţină interesul iniţiatorului dezba­terii publice. Ne grăbim, adoptăm acte normative, pornim la drum, alocăm sau dislocăm oameni şi resurse financiare/materiale, pentru ca în foarte scurt timp să constatăm că există atât de multe disfuncţionalităţi, încât trebuie să trecem la modificări.
„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.” (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută)
Prof. Mitică IOSIF,
Preşedinte al SLSIP Constanţa