A început un nou an şcolar şi, dincolo de toate nazbâtiile domnului ministru, vreau să atrag atenţia în aceste însemnări despre starea… limbajului elevului în şcoala de azi. Despre cum vorbeşte el adică. Fiindcă mie mi se pare că acordăm puţină importanţă modului în care limba română există în aceste vremuri. Academia Română a făcut gestul de a fixa o zi a limbii române. Foarte frumos, dar n-am auzit până acum niciun text remarcabil sau un comunicat al Academiei Române despre acest subiect. Măcar în acea zi, dacă nu şi cu alt prilej. Subiectul este, cum se poate bănui, vulgaritatea limbajului elevilor, vulgaritate care s-a întins ca o plagă în toată şcoala românească. În acelaşi timp, e vorba aici şi despre relaţia dintre limbaj şi gândire, şi despre modul în care fiinţa umană se edifică.
 O însemnare nu foarte recentă de pe F.B. mi-a atras încă o dată atenţia asupra subiectului care nu priveşte însă doar şcoala de azi, ci întregul spaţiu public şi, mergând mai departe,  chiar o parte a culturii noastre.  „Azi am o zi proastă, îşi începe mărturisirea pe F.B. o profesoară care gestionează un sit numit «Profesori şi părinţi»… Eram într-o staţie de autobuz, mărturiseşte  profesoara, şi era lume multă.  Câţiva băieţi (vreo cinci) şi două fete, cred că erau  de clasa a VI-a, poate a VII-a (veniţi de la vreo activitate de la şcoală), se împingeau, ţipau, râdeau zgomotos. Nimic anormal, aţi spune. Copii! Dar asta nu e tot. Copiii se adresau unul altuia cu: Băi c…ie!, Te f…t!, Să-mi bag p…a în mă-ta!, Să-mi s…i p…a!, Nu mai mânca c…t!“
Aici, profesoara se opreşte, simţind poate că aceste exemple sunt mai mult decât suficiente, fiindcă, susţine ea,  „lista e prea lungă, nu pot să redau aici tot!“.
Mă gândesc că profesoara în cauză a trăit/trăieşte în felul ei o reală înfruntare interioară, fiindcă, mai departe, ea se întreabă retoric: „Credeţi că le-a spus cineva ceva?“…
Ei bine, aici, un pic de suspans nu strică. În logica mea, mă aşteptam ca profesora în cauză să afirme ceva de genul: „Nimeni nu le-a spus nimic, toată lumea de acolo s-a făcut că nu aude“. Numai că lucrurile nu au decurs aşa. Şi citez mai departe din mărturisirea profesoarei şi a zilei ei proaste: „O doamnă în jur de 45-50 de ani, şi când spun doamnă, chiar arăta ca o doamnă, le-a spus: „Măi, nesimţiţilor, aşa vă învaţă dobitocii aia de profesori la şcoală? Stau ca nesimţiţii la şcoală patru ore şi nu fac nimic cu voi. Uite cum vorbiţi! Doamna ta diri­gintă ştie cum vorbeşti tu?“
Mai departe, mărturisirea celei în cauză do­bân­deşte o turnură neaşteptată: „Recu­nosc, zice ea, mi-am pierdut cumpătul, nu mai suport deviaţiile astea şi vă spun şi dvs. că i-am «urlat» ceva doamnei în plină stradă. Ideea, în ce i-am spus eu, era cam aceasta: „Dragi părinţi, aduceţi copilul la şcoală să îi predau. Să îi predau ce ştiu eu mai bine: română, matematică, geografie, biologie etc. Pe alocuri mai corectez şi ce trebuia să îl învăţaţi voi acasă. Cu tot respectul, nu vă aşteptaţi de la mine să îl învăţ cum să mănânce, cum să vorbească pe stradă, dacă are voie să înjure sau nu, când trebuie sau nu trebuie să se scobească în nas. Asta e treaba ta ca parinte, că de asta l-ai adus pe lume, nu să mi-l pui mie în braţe să ţi-l cresc eu, că doar nu l-ai făcut doar să îţi meargă numele mai departe, şi dacă l-ai făcut doar pentru asta, atunci ocupă-te să ai un copil demn de numele tău. (…). Nu mai confundaţi profesorul cu dădaca. Nu ne mai acuzaţi pe noi de incapacitatea voastră de a vă educa copilul până la şase ani, când îl plantaţi în faţa şcolii. Copilul e oglinda părintelui, nu a profesorului!…“
Spusele ei m-au pus pe gânduri, fiindcă e ceva adevăr în acele  cuvinte. Sau poate chiar mai mult adevăr! Dar parcă ceva nu e totuşi în regulă, totul pare prea exclusivist. Istoria lumii acesteia este şi istoria unor profesori al căror impact asupra elevilor a fost adesea remarcabil. Uneori chiar determinant. Fiindcă, oricât de mult am insista noi, copilul nu-i doar oglinda părinţilor. Studii britanice susţin că, într-adevăr, în lumea de azi, succesul/eşecul şcolar al copilului ţine în bună măsură de comportamentul familiei, de rolul ei educativ. În acelaşi timp însă, celelalte 40, 30 sau 20% rămase din contribuţia educativă a altor factori aparţine în continuare şcolii. Iar dacă aici lucrurile nu sunt făcute ca lumea, este evident că apare un gol în educaţia copilului pe care nimic şi nimeni nu-l mai poate umple. O şcoală proastă e o povară pe care-o duci toată viaţa.
Şi cred că mai e ceva la mijloc: profe­sorul nu este, într-adevăr, dădacă, dar este educator, adică este un om specializat în a forma oameni şi nu doar în a-i învăţa matematică, română, geografie şi ce-o mai fi în orarul lor. Profesorul nu este doar un tehnician al instruirii, cum ne sugerează profesoara în cauză, deşi, recunosc, acest gen de fixare a noilor limite ale profesiei este tot mai mult afirmată azi. Profesorul trebuie să fie mai departe în stare, profesional vorbind, în a-l orienta pe elev nu doar în matematică, fizică sau în ce predă el, ci şi într-un spaţiu minim al ideilor formatoare (de aici poate nevoia imperioasă ca şcoala românească să formeze profesori pentru mai multe specialităţi!), să fie adică o persoană cu o anume concepţie, viziune despre viaţă, integra­toare, şi nu un funcţionar oarecare.
Dar mai pot eu să-i cer profesorului de azi un asemenea demers?!… Iată întrebarea! În acelaşi timp, nu pot să nu-mi imaginez că dacă în spaţiul şcolii o anume decenţă a limbajului ar fi cultivată cu anume osârdie şi insistenţă, scenele precum cele descris mai sus s-ar împuţina. Sau poate chiar ar dispărea în condiţiile în care statutul de elev ar căpăta, prin regulamente,  o individualitate socială pregnantă. Pe de altă parte, nici dacă tolerenţa din spaţiul public nu ar fi căpătat cote alarmante, aceste lucruri nu s-ar întâmpla.
Până la urmă, psihologic şi moral vorbind, elevul nu este altceva decât o sumă de potenţialităţi. El nu vine în şcoală în mod necesar nici agresiv, nici vulgar, ci se adaptează unei lumi, unui etos al şcolii, pe care-l intuieşte cu exactitate. Dacă în acel etos al şcolii se va instaura ideea că a vorbi vulgar este o problemă ce presupune consecinţe serioase, atunci, realmente, mesajul acesta ar putea să determine o corecţie aproximativă, o cenzură minimală, prelungită apoi şi în spaţiul public, în ciuda faptului că în numeroase familii limbajul frust, direct, macho, se poartă ca un semn al unor identităţi sociale şi chiar culturale, evident marcate de  infantilitate.
Până a decide să le punem din nou, cu totul, părinţilor copiii în braţe, şi să le cerem să îi educe, este probabil mai înţelept pentru corpul profesoral să se asigure că acolo, la ei „acasă“, lucrurile sunt cu adevărat în ordine. Pentru nu sunt!… Aşa cum nici în Ministerul Educaţiei nu sunt. Fiindcă aici va fi existând o Direcţie educativă ale cărei obiective nu prea se văd. Civic vorbind. Dacă şi în şcoală, şi ca în MEN,  compromisul, toleranţa asociată indiferenţei şi amatorismului şi-au găsit locul favorit, atunci într-un orizont de timp previzibil societatea românească nu are altă şansă decât să atingă noi culmi ale… vulgarităţii!…
P.S. Vecinul meu de clasa a VII-a se miră cum devin profesorii deodată „surzi“ când trec pe coridoarele şcolii unde în gura mare  se vorbeşte ca la uşa cortului.
 Adrian COSTACHE