Radu Umbreș (2024). Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică. Editura Humanitas. București

Cartea antropologului Radu Umbreș, publicată în anul 2022 la Oxford University Press, apoi tradusă în limba română de Iulian Comănescu, cu ilustrații de Andreea Chirică, a fost adusă în atenția cititorilor de la noi din țară în anul 2024 de către Editura Humanitas.

Lucrarea este o etnografie a unui sat românesc, din Moldova de Nord-Est, numit generic Săteni. Într-o abordare cognitiv-evoluționistă aplicată în studierea interacțiunilor umane și realizată prin observație participativă de-a lungul a doi ani petrecuți în respectiva comunitate, Radu Umbreș analizează modul în care încrederea și neîncrederea își dovedesc utilitatea în situații de viață particulare, dar și în contexte repetitive, ceea ce permite generalizări, concluzii cu va­­loare de învățăminte de viață. Cum toate societățile se bazează pe cooperare, am putea accepta că aceasta este posibilă pe baza încrederii pe care oamenii și-o acordă unii altora, deci încrederea este liantul social fundamental. Comunitățile umane sunt diferite, în unele nivelul de încredere este scăzut, dar cu toate acestea relațiile interumane continuă să fie funcționale. Cum este posibil acest fapt?

Radu Umbreș, doctor în antropologie socială, cu titlul obținut la University College London, deschide lucrarea sa prin a ne preveni că „punctul meu de intrare în Săteni, nume fictiv al unui sat ai căror locuitori vor rămâne anonimi din considerente de etică științifică și respect moral, a fost relația de încredere și neîncredere în celălalt“ (pag. 10).

Firul roșu al întregului demers de cercetare este dat de „fascinanta fragilitate a încrederii“ (pag. 43). Ca cititori, ne vom simți provocați să evaluăm și să re­­evaluăm care este cota de încredere pe care o au relațiile noastre sociale. Încrederea este un construct social, cu o dinamică aparte. Se obține cu greu, se întreține cu efort și se pierde incredibil de ușor.

Temele de studiu surprind pitorescul vieții sociale a satului prin aducerea sub lupa antropologului a relațiilor celor care se întâlnesc frecvent la cârciumă, a strategiilor tradiționale adaptate la opțiunile în care se fac în prezent treburile curente în gospodărie. Apoi sunt investigate diferite­le feluri în care se onorează obligațiile re­zultate din relațiile de rudenie, modul cum sunt actualizate obiceiurile ocazionate de practicile funerare, a celor de săr­bătoare, de la nunți și botezuri. La toate acestea se adaugă decodarea mecanismelor sociale, a interdependențelor prin care este înțeleasă și practicată politica locală.

Cu umor este descrisă și exemplificată misiunea fraierului (o situație similară cu a trimite pe cineva după potcoave de cai morți), prilej de a reflecta cum aceasta reprezintă o ocazie de a testa vigilența epistemică a individului vulnerabil. „Oa­menii câștigă sau pierd turnee de tavernă în funcție de modul în care citesc inten­țiile altora și le răspund“ (pag. 94).

Întâlniți în viața de zi cu zi a satului indivizii pot fi asociați unor categorii distincte, fiecare cu nivelul său de legitimitate și, de aici, de încredere. Astfel este di­­ferit omul de nimic și omul de casă: „Bărbatul care se transformă în stâlp de cârciumă, un om care își consumă resursele aiurea în bodegă, imagine ce denotă in­competența socială a comportamentului egoist, autodistructiv. Un astfel de om de nimic coboară, simbolic și practic, în ochii societății și în ierarhia puterii și a statusului în Săteni. La polul opus al comportamentului și aprecierii sociale se află un om de casă, bărbatul pentru care familia și gospodăria sunt valorile ultime în viață. Cuvântul «casă» se referă aici nu numai la casă, ci și la familie, fiindcă evo­că conexiunile dintre oameni și lucruri care constituie domeniul do­mestic al Să­teniului, cel care dă semnificație și direcție vieții sociale a individului. Casa reprezintă gospodăria, nucleul generativ al oa­­menilor și lucrurilor, terra firma a localnicilor, spațiul central al identității și forței dătătoare de viață ale tuturor indivizilor“ (pag. 99). Concluzia autorului este că: „Lo­calnicii din Săteni sunt ­famili-centrici, neîncrezători în tot restul lumii și evită cooperarea pe scară largă“ (pag. 137).

Valoarea atribuită familiei nu este însă doar una dedusă din surprinderea la un moment dat a relațiilor sociale într-o localitate oarecare din țara noastră, ci este o constantă socială manifestată în mod continuu de-a lungul timpului: „De-a lungul istoriei, familia s-a dovedit unitatea minimală capabilă să păstreze colaborarea și încrederea esențială în in­terior, întreprindere comună pe termen lung, cu beneficii mutuale“ (pag. 138).

Capitolele au titluri semnificative. De exemplu: Casele încrederii și gardurile neîncrederii, Facerea și desfacerea neamurilor, Moartea și regenerarea încrederii, Stabilitatea politică a fragmentării sociale.

Din perspectiva profesorului de la catedră, interesat de abordări transdisciplinare, cartea oferă subiecte de comparație întâlnite în romanele sociale consacrate, cum sunt Ion, scris de Liviu Re­­breanu, sau Moromeții, de Marin Preda.

Din lectura cărții se pot desprinde exemple, se pretează a fi configurate drept studii de caz, care să ilustreze cu ușurință multe dintre lecțiile de la sociologie despre instituțiile fundamentale, în principal despre familie și relațiile de rudenie.

Radu Umbreș susține că „rudenia este ceva ce se aplică nu persoanelor, ci interacțiunilor dintre persoane“ (pag. 203). Avem de-a face cu o adevărată dramaturgie socială a înrudirii. „Localnicii din Săteni se fac, se țin sau nu se țin de neamuri“ (pag. 141).

Liantul care determină ca neamurile să se respecte și să își dorească să continue relațiile sociale pe care le-au primit din naștere este dat de înțelegerea a ceea ce este moral, considerat acceptabil și a comportamentelor aflate dincolo de mo­­ralitate, oricum inacceptabile. Autorul observă: „Există multe feluri în care poți fi neam cu cineva, dar principiul moral comun tuturor acestor reprezentări și in­­teracțiuni sociale este echitatea. În grade variate și în diferite contexte, oamenii ar trebui să fie generoși cu neamurile, dar generozitatea ar trebui să fie mutuală, luând în considerare interesele tuturor părților. Înrudirea în accepțiunea de in­teracțiune mutuală durează doar atât cât rudele au suficientă încredere unele în altele încât să-și respecte angajamentul orientat către viitor“ (pag. 142).

Studiul antropologic permite surprinderea mai multor tipuri de situații de via­ță care au o încărcătură aparte. De pildă, transmiterea proprietății de la o generație la alta creează tensiuni structurale, profunde în sistemul comunitar. O altă ob­servație vizează tensiunea inevitabilă dintre legăturile prin consangvinitate și cele prin alianță, creată de căsătorie. În sfârșit, poate fi menționat clivajul între ruda bogată și ruda săracă. „Vorba cântecului: Când ai bani și o duci bine/toată lumea-i neam cu tine,/Când nu ai și o duci greu/nu ți-e neam nici neamul tău“ (pag. 173).

Simplu spus: încrederea și rudenia merg mână în mână, persoanele respective pot fi de încredere pentru că sunt neamuri. Nu se bucură de aceeași disponibilitate spre a le fi arătată încrederea străinii, precum și rudele care au fost decăzute din statutul natural de rudă.

„În afara celor cu care te ții în rudenie, există neîncrederea perpetuă și potențialul de conflict caracteristic străinilor – persoane neînrudite la modul generic sau neamuri renegate“ (pag. 205).

De obicei, cel care a lecturat o carte le sugerează potențialilor cititori dacă lu­­crarea se citește cu ușurință, ca și cum prin acest aspect este realizată o recomandare suplimentară. Ei bine, deși scrisă într-un stil agreabil, ușor de parcurs, pentru o mare parte dintre cititori lectura se va dovedi una dificilă. De ce? Pentru că în multe dintre contextele de viață, referitor la modul cum sunt articulate rela­țiile interpersonale orice om se poate regăsi. Cartea provoacă pe fiecare să se gândească la propria familie, la relațiile de rudenie mai bune sau mai rele, armonioase sau conflictuale.

„Neamurile le pot face localnicilor din Săteni mai mult rău decât străinii, fiindcă în fața lor îți deschizi ușa și sufletul, îi ajuți și îi respecți. Este cu atât mai dureros și mai periculos să primești în schimb dispreț sau să fii trădat“ (pag. 174).

Analiza antropologului completează ideea după care rudele trebuie să le ac­cepți așa cum sunt, pentru că este vorba despre un dat față de care nu poți schimba nimic. Simțul comun consideră că doar prietenii pot fi aleși, după preferințe, afinități, rezonanțe comune. Totuși, constată Radu Umbreș: „A fi neamuri bune, fictive sau reale, înseamnă a rămâne prieteni buni“ (pag. 195). Încrederea este re­zultatul unei alegeri puternice, semnifica­tive. La limită, dacă ne retragem încrederea putem să considerăm că până și relațiile interpersonale de rudenie își pierd semnificația, rămân pustiite de sens.

Care este relația dintre încredere și a avea secrete, a ține ascunse cu bună știință anumite aspecte ale vieții tale? Cineva poate considera că are încredere în Celălalt și, totodată, să păstreze cu înverșunare un secret?

Observându-i pe oamenii din Săteni, sociologul Radu Umbreș remarcă: „Tea­ma de amenințări incerte duce la o cultură elaborată a secretului, care intensifică suspiciunea intensă și produce scenarii suspicioase, deși adesea imaginare“ (pag. 100). Mai mult, chiar „copiii din Săteni sunt educați în spiritul secretului ca mod de protecție a gospodăriei“ (pag. 120). Necesitatea de a avea informații, de a în­țelege ce este semnificativ pentru a construi zi de zi relații rezonabile de muncă, de vecinătate etc., îi orientează pe oa­meni să fie atenți la ceilalți spre a surprinde acele aspecte care nu sunt la ve­dere, nu sunt direct observabile, de a le afla secretele. În același timp, pentru a-și satisface nevoia de siguranță, aceștia as­­cund pe cât pot mai bine tot ceea ce i-ar putea face să pară vulnerabili în ochii consătenilor. Cu umor, autorul precizează: „Dacă o persoană trebuie să fie secretoasă fiindcă ceilalți sunt curioși, ea trebuie să fie în același timp curioasă, fiindcă ceilalți sunt secretoși. Societatea «spa­te în spate» generează tentația constantă de a privi peste umărul celuilalt și a-ți băga nasul în treburile sale“ (pag. 122).

Încrederea, cât și neîncrederea pot fi simbolic delimitate și prin intermediul unor modalități de separare, a unor granițe teritoriale: „Se spune că poți judeca starea unei familii după starea gardului pe care îl are în jurul casei. Gardurile bune poate fac vecini buni, așa cum scria poetul Robert Frost, și cu siguranță țin vecinii la distanță“ (p. 117). „Exteriorul gospodăriei ascunde amenințări, dar in­teriorul e un spațiu al încrederii genuine și al coope­rării axiomatice. Granița dintre ele trebuie apărată, pentru supraviețuirea familiei“ (pag. 132). În mod analog este evidențiat și rolul pragului: „În mod fascinant, pragurile fizice denotă și rudenia. Atunci când nu se mai vizitează, neamurile «nu-și mai calcă pragul» (…) Pentru că a lăsa pe cineva să-ți intre în casă este un semn de încredere“ (pag. 141).

Atât încrederea, cât și neîncrederea pot fi utile într-un anume sens pe care sătenii (locuitorii din Săteni) caută să-l surprindă la nivelul activităților de zi cu zi. Oare nu astfel procedăm și noi, în contextele de viață specifice în care trăim?

Cum construim încrederea – poate fi o temă de anvergură pentru timpul alocat înțelegerii relațiilor umane la ora de dirigenție. Și nu numai, desigur.

Studiile de antropologie dezvăluie plăcerea de a înțelege ce trăiești, conferă o anume savoare faptelor cotidiene, așa cum le interpretează fiecare.

Experiențele de viață pe care le avem referitoare la indicatorii care ne avertizea­ză să nu avem încredere, sau la acele atitudini sau comportamente din care înțelegem că cineva nu are încredere în noi sunt receptate ca sensibile, adesea dureroase, producând suferință psihică. Doar că pentru a ieși din zona de umbră a te­merilor ne place să sperăm că nu este așa, că nu am dat interpretarea adecvată, sau este vorba de o întâmplare. Tocmai de aceea, reflecția asupra relațiilor de încredere este o preocupare continuă, care se hrănește din ipoteza că, pe fondul ei, natura umană este una bună. Altfel, termenul încredere nu ar fi atât de valorizat în viața socială.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului