Încrederea poate să fie direcționată spre propria persoană (încredere în sine) sau spre lumea exterioară nouă (încredere în ceilalți). De multe ori, cele două spații de referință sunt interrelaționate, la fel ca în principiul vaselor comunicante, avem nevoie de încredere în propria persoană pentru a putea să creștem nivelul de încredere cu care investim lumea de lângă noi. Așa cum sublinia de altfel și Stosny (2014), „ființele umane trebuie să aibă încredere, deoarece aceasta atenuează anxietatea și ajută la eliminarea depresiei“.

Este important să reflectăm la acest concept deoarece, la polul opus, lipsa de încredere poate să aibă consecințe problematice pe ambele paliere:

⇐ O persoană care nu posedă suficientă încredere în sine o să rateze oportunități de dezvoltare, nu o să-și dezvolte întregul potențial și, la nivel general, o să fie nefericită. Încrederea în sine crește în directă proporție cu succesul pe care persoana îl înregistrează în plan social, iar școala românească, mult prea centrată pe „vânarea greșelii“, pune o presiune majoră pe elev și duce la o diminuare a întregului proces de construcție a încrederii în sine a elevilor. Este un proces care are un „efect pervers“ de autosabotaj, pentru că un număr mare de elevi cu încredere scăzută în propriile forțe o să conducă și la dificultăți de învățare, lipsă de motivație și probleme de management al clasei care se vor întoarce tot împotriva cadrului didactic, care o să întâmpine dificultăți în activitatea de la catedră.

⇐ Lipsa de încredere în plan social conduce la lipsă de motivație și încredere în progresul social. Din păcate, acest al doilea aspect este mai greu de gestionat de către școală, societatea noastră în ansamblul ei evidențiind astfel de aspecte de lipsă de încredere la nivel social. Acest lucru este departe de a se afla doar în apanajul societății românești. Schafer (2017) citează anumite cercetări conform cărora doar 19% dintre americani au încredere în afacerile mari și doar 16% dintre americani în guvernul lor. Iar lucrurile sunt departe de a se opri aici: doar 57% dintre toți americanii declarau că aveau un prieten de încredere (procent ce se afla într-un evident declin față de cele 80% în 1997). Dacă lucrurile stau așa și „prin alte părți“, de ce considerăm că este o problemă în ceea ce ne privește? Pentru că o astfel de perspectivă nu este doar o constatare statistică, ea a intrat în mentalul colectiv și avem tendința de a-l trata cu neîncredere pe „celălalt“ și orice situație în care suntem puși. Încet, încet, acest aspect a devenit un mod de a funcționa pentru noi și acest lucru reprezintă un factor agravant pentru că generează un comportament în spirală, un comportament contagios și care este generat și potențat de la o persoană la alta.

Să revenim acum un pic la concept. Într-o definiție simplă, „încrederea este o stare psihologică care cuprinde intenția de a accepta vulnerabilitatea bazată pe așteptări pozitive privind intențiile sau comportamentul altuia“ (Rousseau apud Krueger, 2018). La polul opus, minciuna este comportamentul principal care duce la diminuarea încrederii. „De asemenea, se află în fruntea listei a ceea ce spun oamenii atunci când cred că încrederea a fost trădată“ (Russell, 2012).

Pe de altă parte, alt autor (Kashtan, 2012) spune că „încrederea, ca și siguranța, este profundă. Când nu avem încredere, ca și atunci când nu simțim siguranță, ne închidem, ne protejăm și ne ascundem vulnerabilitatea“.

Avem nevoie de încredere pentru a „crește“ personal și social? Avem nevoie de siguranță și de susținere din partea propriei persoane și din partea celor din jurul nostru? Realizează școala o relație de siguranță, de încredere între elevi și profesori? Este mai preocupată școala să „vâneze“ vulnerabilitatea și să o „taxeze“ prin comparație cu un comportament sănătos de susținere a punctelor tari ale elevului? De altfel, știm că experții ­neoskinnerieni spuneau că este important să folosim o regulă de tipul „să te prind când ești bun“ în sensul de a puncta doar momentele când elevul reușește (recompensându-le), dar ignorându-le pe cele în care apare insuccesul (considerat firesc și precursor al reușitei).

Ce trebuie să facem ca să reconstruim o zonă de încredere în plan școlar și nu numai?

În primul rând, studiile arată că re­gretul este cel care trebuie studiat și utilizat în direcția potrivită.

Astfel, un regret puternic este văzut de către cercetători ca o oportunitate. „Când demonstrăm că am învățat din greșeală, regretul se evaporă. Atunci apar automat iertarea de sine și încrederea în sine (…) Încrederea în sine nu înseamnă să ai în­credere în tine că reușești să dai toate răspunsurile și nici să crezi că vei face întotdeauna lucrurile corecte. Încrederea în sine reprezintă convingerea că vei avea respect față de propria persoană, indiferent de rezultatul eforturilor tale“ (Bloom, 2019).

Realizează școala noastră acest lucru? Îi spune elevului că „nu trebuie să aibă toate răspunsurile“? Îl lasă pe elev să greșească și să învețe din greșelile făcute fără a-l învinovăți? Îl învață să-și păstreze permanent respectul față de propria persoană, chiar și atunci când greșește, pentru ca respectul față de propria persoană să devină, în scurt timp, fundația pentru respectul față de ceilalți?

Chiar dacă acest lucru s-ar produce, procesul de conducere a elevului pe drumul încrederii în sine nu o să se oprească aici. Russell (2012) spune că „este greu să ne judecăm pe noi înșine, pentru a ne «vedea» propriul comportament și im­pactul acestuia. De fapt, cercetările ne confirmă auto-orbirea, când ne excludem de la a ne gândi că suntem «parte a problemei» și dovedim egoism“.

Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022