Despre filozofi și filozofii în vremuri de pandemie

Despre filozofi și filozofii în vremuri de pandemie

Din cele mai vechi timpuri, comunitățile umane au fost bântuite de molime de tot felul care au provocat întotdeauna numeroase victime și au generat pagube incalculabile, au afectat mentalul colectiv și au influențat gândurile, atitudinile și comportamentele individuale. Firile cele mai sensibile și personalitățile profund atașate reflecției au reacționat adesea semnificativ, cu urme notabile inclusiv în privința creațiilor proprii. O categorie aparte au reprezentat-o, în acest sens, filozofii care, ca receptori privilegiați ai realităților imediate și din perspective excepționale, au lăsat adeseori prin gând și fapte mărturii importante deopo­trivă pentru istoria medicinei și evoluția mentalităților și a ideilor.

Când lumea e în fața unei realități care o depășește, viața ființelor umane e în pericol și viitorul incert, chestiunile de ordin filozofic ies cu putere la suprafață. Aceste perioade de teamă, panică și an­goasă obligă gândirea să se concentreze pe cotidian și pe efemer din perspectivă existențială. Nu în ultimul rând, în asemenea circumstanțe ne întrebăm, cel mai adesea, și cum au reacționat față de respectivele evenimente, de-a lungul timpului, autoritățile publice, oamenii de rând sau marile spirite, ajunși în situații extreme asemănătoare.

Așadar, nu întâmplător, în contextul actualei pandemii de Covid-19, care a generat în era comunicării planetare simultane o criză devenită inevitabilă, prestigiosul cotidian francez Le Monde a inițiat și publicat, sub semnătura universitarului Roger-Pol Droit, o serie de vară consacrată atitudinii filozofilor în timpuri de pandemie. Toate aceste însemnări și considerații mi-au oferit lecturi deconectante și încurajante în fața deznădejdii provocate de izolare și presiunile crizei sanitare, însoțindu-mă în traversarea „deșertului intelectual“ al stării de urgență și apoi de alertă, sădind consolarea că istoria, ca de obicei, nu face decât să se repete și menținând speranța unei „luminițe de la capătul tunelului“. Totodată, însă, nu putem să nu ne gândim, într-un fel „în oglindă“, și asupra situației reflecției din ultimele 7 luni sub constrân­gerile molimei devenite planetară. Să în­cepem cu câteva exemple din cele relatate de prestigiosul jurnal francez.

1. Este vorba mai întâi, istoric vorbind, de cazul lui Socrate în mijlocul epidemiei (febră tifoidă?) din Atena timpului său. În vara anului 430 î.e.n., un flagel mortal s-a abătut asupra cetății lui Pericle; sosit din Africa, acesta a debarcat în portul Pireu și, urmărind drumul protejat de meterezele zidurilor lungi, a ajuns în centrul cetății. Aceasta număra atunci 250.000 de locuitori, înghesuiți în case strâmte, amplasate pe străzi înguste și lipsite de canalizare. Propagată de numeroasele gropi de gunoi și în absența oricărei măsuri de stăvilire a sa, epidemia a făcut ravagii. Cu evoluții în valuri, timp de patru ani ea a provocat cetății pierderi de zeci de mii de vieți, reprezentând o treime din populația sa. Experții domeniului încearcă și astăzi să descopere ce virus sau bacterie s-a manifestat ascuns sub simptomele descrise de Tucidide, el însuși victimă supraviețuitoare a molimei. În tot acest timp, așa cum a făcut-o întreaga sa viață, Socrate nu a părăsit Atena și nu pare a fi adoptat măsuri de precauție, cu atât mai mult cu cât niciodată nu i-a fost frică de moarte. Avea pe atunci 40 de ani și începuse a fi cunoscut destul de bine de concetățenii săi; înconjurat de tineri învățăcei, parcurgea cu seninătate, adesea desculț, străzile cartierelor populare, filozofând în gând sau cu glas tare, după împrejurări; uneori rămânea singur, cu gândurile sale, fără a spune ceva, nemișcat.

„El iese în evidență oriunde s-ar duce și rămâne așa până la capăt“, va explica mai târziu Aristodem în Banchetul lui Platon, pentru a justifica întârzierea „straniului“ comesean. Dar ce făcea filozoful în mijlocul haosului provocat de epi­demie? Frica și doliul bântuiau peste tot; o frenezie a infracțiunilor, în frunte cu jafurile și violențele de tot felul, domina cetatea. Pe răufăcători și profitori nu-i mai reținea nici teama de zei și nici cea de legile umane, a scris Tucidide. „Ni-l putem imagina pe Socrate, seren, prob, egal lui însuși, în centrul acestei dezordini. Cum cultiva neîncetat respectul da­toriei, îl putem presupune demn a se im­plica în ceea ce se întâmplă în jurul lui“ (Roger-Pol Droit, Socrate et la peste d’Athènes, Le Monde, 16 iulie 2020).

2. Michel de Montaigne (1533-1592). Celebrul autor al Eseurilor, un moralist, sceptic, apărător al valorilor de „a trăi împreună“, gândind înconjurat de miile de cărți ale bibliotecii sale, dar și consi­lier municipal și primar al Bordeaux-ului în 2 rânduri, a trăit și o experiență „moralizatoare“ de acest gen. Cazul lui, în care, deși primar al localității, a trebuit să fugă din Bordeaux-ul devastat de pestă pentru a supraviețui, a devenit semnificativ din perspectiva atitudinii sanitare. În iunie 1585 molima afecta grav orașul; oamenii „mureau ca muștele“, înregistrându-se 14.000 de decese dintr-un număr total de circa 50.000 de locuitori. Întreaga activitate a fost paralizată: colegii închise, co­mercianți loviți de faliment, oameni speriați și dezorientați; săracii care contraveneau măsurilor de izolare erau spânzurați.

„În afara și înăuntrul casei mele, am fost asaltat de cea mai violentă ciumă dintre toate“, scria Montaigne în cartea a III-a Essais, în capitolul 12, intitulat „La physionomie“. În mare grabă a plecat, și-a părăsit domeniul, țăranii care îi lu­­crau pământul și se va afla pe drumuri 6 luni, cu „caravana ambulantă“ compusă din mama sa de 75 de ani, soția, fata de 14 ani și câțiva angajați cu care, în căutare de refugiu, găsea cel mai adesea porțile închise, decât brațele deschise! Justificându-i gestul disperat, unii au considerat că, plecând repede, departe și pentru lung timp, Montaigne ar fi urmat preceptele recomandate din Antichitate în caz de epidemie, în special de medicul-filozof Galen, care sfătuia pe împăratul ro­­man Marc Aureliu să aplice metoda CLT, de la acronimele latine cito (pleacă repede), longe (mergi departe) și tarde (revino târziu). Prin urmare, față de ceea ce nu știi nici să îngrijești, nici să previi, e bine să fugi! Iar părăsind brutal locul, filozoful se conforma deci unor prescripții celebre și justificate. Numai că el mai era încă oficial primar al Bordeaux! Cel de-al doilea mandat al său expira la 30 iulie în acea vară din 1585. În această situație, edilul-filozof s-a mărginit să fugă din fața urgiei, redactând o scrisoare ca un gest fără glorie pentru a-și anunța concetățenii că nu va mai fi în oraș și că trecea pu­terile pe seama înlocuitorului său. Procedeu poate legal, dar moral? O mare parte a posterității avea să-i reproșeze o atare dezertare, văzând în ea chiar o lașitate; unii au considerat că Montaigne și-ar fi pierdut astfel și atunci din onoare și demnitate, neasumându-și funcția pu­­blică până la capătul mandatului. Cei mai îngăduitori au încercat să-l justifice, susținând că nu a fugit în realitate din cetate, pentru că era deja în afara ei, la Eyquem, când a izbucnit ciuma; în plus, el a refuzat să se întoarcă în oraș atunci când îi mai rămăseseră doar câteva zile până la terminarea mandatului, ceea ce ar fi făcut inutil un atare act.

În condițiile și sub presiunea pandemiei de acum, un filozof de azi își punea întrebarea: ar fi fost preferabil un sacrificiu în stil antic, un gest de erou demn de Plutarh ori Seneca, un magistrat de legendă întors din pură onoare să piară printre ai săi? (Roger-Pol Droit, Philosophes dans les épidémies: Montaigne fuit Bordeaux dévaste par le peste pour survivre, Le Monde, 23 iulie 2020). Această grandoare în van, continuă contemporanul nostru, ne-ar fi privat de cartea a III-a Essais, unde figurează paginile cele mai exemplare din opera sa filozofică. Și mai notează în plus că Montaigne înfruntase deja pesta cu 20 de ani mai înainte, rămânând la căpătâiul lui La Boltie care va muri, cu riscul de a sucomba el însuși și cu ce folos? De aceea, concluzia care s-ar impune ar fi aceea că ar fi fost vorba mai degrabă de o lecție de înțelepciune. „Nu avem nevoie de prea multă doctrină ca să trăim cum ne place“, scria filozoful printre altele. Pentru această „plăcere“ Montaigne refuza să fie constrâns de re­guli rigide, fie ele politice sau morale; ea trebuie să urmeze cursul zilelor și bătăilor inimii. „Meseria, arta mea, este a trăi“, conchidea el.

3. O situație aparte o prezintă Voltaire (François-Marie Arouet, 1694-1778) care, scăpat teafăr, dar după grave încercări de variolă, se va număra printre primii apărători ai inoculării pentru combaterea respectivei molime (Roger-Pol Droit, Rescapé de la variole, Voltaire défend, parmi les premiers, l’inoculation, Le Monde, 30 iulie 2020). Istoria lui e mai bine cunoscută decât cea a filozofului grec antic, grație surselor documentare mai abundente. În noiembrie 1723, Parisul era zguduit de virusul variolei de câ­teva luni și care avea să provoace în acel an moartea a 14.000 dintre locuitorii săi. De altfel, de-a lungul secolului al 18-lea Franța plătea în fiecare an un greu tribut maladiei supranumită „mica varicelă“, constând în 50.000-80.000 de vieți și care contamina până la 80% din populație, neocolind nicio clasă socială. Atunci când nu ucidea, variola desfigura: pielea putea să rămână afectată de „pustule colorate“, cum avea să scrie Voltaire mai târziu.

În mijlocul valului de molimă, în ­vârstă de (numai) 29 de ani, acesta se pregătea de lectura publică a viitoarei sale tragedii Mariamne, în fața a circa 60 de invitați, dar o febră puternică avea să-l țintuiască la pat chiar în acel moment. Contaminat, viitorul filozof avea să se zbată mai multe zile între viață și moarte; chemat în grabă, medicul Gervasi îi aplică, conform tratamentului disponibil la acel timp, cantități de sângerări și purgații (circa 200 litri de citronadă!). În cele din urmă, Voltaire a supraviețuit virusului și tratamentelor aplicate (va muri în 1778) și nu va uita niciodată prin ceea ce a trecut. Mai mult decât atât, se va angaja, chiar, în lupta pentru prevenirea și combaterea epidemiei. Cea de-a XI-a din Scrisorile sale filosofice, redactată în timpul sejurului său la Londra (1726-1728) și publicate în 1734, se va intitula Sur l’insurrection de la petite variole. Cu această ocazie el a luat apărarea inoculării, strămoșul vaccinului de azi, importată din Orient de Lady Mary Montagu. Pentru a crea imunitate, se inciza pielea brațului sau gambei și se aplica o bucată de piele prelevată de la un bolnav. Spre deosebire de vaccinare, care utiliza material preluat de la animale (vaci), această metodă se servea de prelevări umane. Apărarea și explicarea acestui progres, în pofida reticențelor religioase ori conservatoare aferente, a generat o mare confruntare a vremurilor Luminilor, repede însă uitată. Din punct de vedere medical, filozofic și politic, dezbaterea opunea rezultatele tangibile temerilor iluzorii, încrederea în știință și rațiune, voinței lui Dumnezeu și superstițiilor ș.a. Așa cum nota Roger-Pol Droit în finalul articolului său, în cele din urmă variola a fost total eradicată în… 1980 când Organizația Mondială a Sănătății avea să declare completa sa dispariție.

Despre filozofi și filozofii în vremuri de pandemie
Georg Wilhelm ­Friedrich Hegel (1770-1831)

4. În această istorie a filozofilor în fața molimelor, cazul lui Georg Wilhelm ­Friedrich Hegel (1770-1831) rămâne unul tragic, dar exemplar pentru dăruirea academică-universitară și curiozitatea științifică. Marea epidemie de holeră se ivise în India în anul 1826; ea a traversat Rusia, Polonia, a trecut prin Germania, înainte de a devasta Parisul în 1832, unde a provocat moartea lui Champollion, Casimir Périe, Sandi Carnot, după care a făcut ravagii în Regatul Unit. Ea a atins Prusia în vara anului 1831; înfricoșat, Berlinul practic s-a izolat; spațiile publice au fost închise în așteptarea trecerii pericolului general. În această situație extremă, Schopenhauer a părăsit Berlinul pentru Frankfurt; Hegel a rămas dar, din precauție, s-a îndepărtat de centrul orașului și s-a instalat cu întreaga sa familie la Kenzberg, în grădinile Grunow, pe atunci situate încă în afara cetății. Vila era încântătoare, prietenii atenți. Cursurile fiind suspendate, timpul se scurgea lent între promenade, reflecții individuale, discuții colective și scrieri profunde. Hegel pregătea în special o nouă ediție a Logicii. La 27 august, marele profesor și gânditor își pregătea sărbătorirea vârstei de 61 de ani printr-un mare banchet la Tivoli, în apropiere de reședința sa autoimpusă. Referitor la notorietatea științifico-profesională care atinsese un punct maxim, specialiștii notează că el succedase lui Fichte în 1818 la catedra de filozofie a Universității din Berlin, iar din 1821, prin publicarea Principiilor de filozofie a dreptului, cunoscuse consacrarea definitivă și absolută; studenții îl venerau, iar influența intelectuală și chiar politică devenise considerabilă. Se impusese până și în plan administrativ, acordându-i-se demnitatea de rector al universității. În firea lucrurilor concrete, după vacanța de vară, presupusa reintrare în normalitate implica prezența sa efectivă în pretoriul universitar. Savantul s-a pregătit și a acționat în acest scop în mod minuțios; joi, 10 noiembrie, a rostit prelegerea de deschidere a cursului, sâmbătă au fost susținute examenele, dar a doua zi, duminică, soția sa a trebuit să-și decomandeze prietenii care se pregăteau să vină să dejuneze împreună: profesorul se simțise rău (vomă și spasme) toată noaptea! Luni, 14 noiembrie 1831, la ora 5 și un sfert după-amiaza, moare, fără ca medicii să mai poată face ceva.

Așa cum notează Roger-Pol Droit (Hegel, dépassé par le choléra, Le Monde, 6 august 2020), la universitate și apoi la cimitir, discursurile rostite în onoarea sa au fost antologice; filozoful a fost comparat cu Iisus, pentru a fi reconciliat pe Dumnezeu și istoria, rațiunea și lumea, raționalul și realul inventând în alți termeni „concepte imposibile“. „Ultimul filozof care a tins să includă într-un singur sistem totalitatea istoriei și cunoștințelor și a vrut să facă să conveargă religia și filozofia a fost învins de o contaminare accidentală. Omul cunoașterii absolute, vârful întregii metafizici occidentale a fost ucis de o bacterie amărâtă și oarbă. În plus, una care venea tocmai din India…“.

5. În plină criză sanitară, provocată de pandemia de Covid-19, devenită generală și în condițiile în care se iau noi măsuri de izolare și se accentuează distanțarea fizică (așa-zis socială), printre puținele reflecții consistente și capabile a se impune în comunicarea planetară a internetului, dar poate nu întâmplător, se remarcă cea venită de la Vatican.

Retras în liniștea rugăciunii, acceptând cu înțelepciune izolarea, urmașul Sfântului Petru nu a înțeles însă, spre onoarea sa, și să se refugieze în tăcere; dimpotrivă, reflecția lui pare să se fi intensificat mai mult ca oricând, mesajul de solidaritate și speranță s-a intensificat și s-a multiplicat și răspândit cu putere rostit „ubi et orbi“, și denunțând încercarea la care suntem supuși cu toții în noi vremuri de cumpănă. Dacă în mai 2015 Papa Francisc publica Laudato si’, prima enciclică a unui papă relativă la criza ecologică, cu Fratelli tutti, apărută du­­minică, 4 octombrie 2020, pontiful consacră cea de-a doua lucrare de acest gen a pontificatului său „fraternității și prieteniei sociale“, care poate fi caracterizată drept primul mare text papal privind globalizarea și, implicit, un manifest îm­­potriva izolării (fizice) individuale și de­părtării sociale. Precum demersul ante­rior, ea se adresează nu numai catolicilor, ci „tuturor persoanelor de bună-credință“. Amândouă sunt plasate sub patronajul simbolic al lui Francisc de Assisi, sfân­tul italian din secolul al XIII-lea, pre­cursorul ecologismului modern și căruia fostul cardinal argentinian Jorge Mario Bergoglio i-a împrumutat numele spre a-l purta la Roma.

În cele 90 de pagini ale documentului, acest papă al erei globale, și într-un fel ca o reacție la manifestarea sa pandemică, ne oferă primul act oficial al Bisericii Catolice asupra acestei mari mutații care afectează toate dimensiunile existenței, colective și individuale. Lucrarea regrupează un mare număr de teme abordate în anii trecuți, reunite, corelate și aprofundate acum, cu tușa noilor perspective propuse și impuse de contextul general al actualității.

De la creșterea tensiunilor între state, la individualismul întreținut și cultivat de rețelele sociale, de la viitorul plantei la primirea și adăpostirea migranților, de la populism la liberalism, de la războiul mondial nedeclarat la dialogul interreligios, capul Bisericii Catolice trece în re­vistă ceea ce ar putea „face să renască o dorință universală de umanitate“, în timp ce epoca ei se pare a fi, dimpotrivă, una a fragmentării, crispărilor naționaliste și a izolării indivizilor. Constatările astfel relevate sunt sumbre și îngrijorătoare; în lumea actuală, se arată în enciclică, „anumite tendințe împiedică promovarea fraternității universale“. Interesele individuale se afirmă în detrimentul „dimensiunii comunitare“. Mișcarea către o cooperare a statelor pentru a preveni conflictele și a conlucra în cadrul ansamblurilor regionale pare a face pași înapoi. „Naționalisme înguste“ și „deschiderea spre lume“ au devenit expresii monopolizate de „economie și finanțe“. Mai mult decât atât, concluzia este aceea că „în lumea de astăzi, sentimentele de apartenență la aceeași umanitate slăbesc și la fel și visul de a construi împreună justiția, așa încât pacea pare a fi o utopie de altă dată“.

Articol de Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numărul 10, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.