Ușor, ușor, ne îndreptăm spre un moment de fi­­nal al pandemiei. Nu știu dacă nu vor mai exista „valuri“, dar cu siguranță, din punct de vedere psihologic, pandemia, momentul de restricții și de frică este în descreștere. Este posibil să „ie­șim“ din anii pandemici cu iluzia că ne vom relua viața exact din punctul în care am lăsat-o acum doi ani, dar acest lucru nu mai este posibil. Au apărut schimbări sociale și personale, ne-am confruntat cu temerile noastre, ne-am „împrăștiat“ și o să fie necesar timp pentru a ne regăsi.

Desigur că un bun management al emoțiilor ar fi ajutat mult. În 2018 introduceam la programul Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar un curs nou, cel de Managementul emoțiilor în școală (curs premiat de către Senatul Universității din București în 2021). Nu știam acest lucru în 2018, dar iată că profesorii au reprezentat „prima linie a frontului“ în războiul emoțional pe care l-am traversat în timpul pandemiei (la fel cum medicii au fost în prima linie din punctul de vedere al sănătății publice). Numeroase studii făcute în acești doi ani au arătat că elevii (copiii, preadolescenții și adolescenții) au avut cel mai mult de suferit din punct de vedere emoțional ca urmare a pandemiei. Motivele principale pe care cercetătorii le-au identificat au fost:

• Faptul că elevii se aflau în timpul pandemiei într-o perioadă de formare, neavând (așa cum au avut adulții) bine conturate mecanisme de gestionare a emoțiilor puternice prin care au trecut.
• În timpul pandemiei, elevii s-au confruntat, în același timp, cu o gestionare dublă a unor probleme dificile: pe de o parte, cu problemele specifice creșterii, înțelegerii lumii și fricile aferente, cu propria incertitudine și instabilitate, cu propriile căutări specifice vârstei; iar pe de altă parte, au avut de-a face, ca noi toți de altfel, cu problematica ridicată de stresul indus de pandemie.

Dintre toate emoțiile, fericirea este cea care ne-ar fi putut ajuta mult în această perioadă. Conform cercetătorilor, fericirea nu înseamnă să îndepărtezi elementele problematice din viața ta, să nu te ferești să experimentezi dificultățile și temerile, durerea sau furia mistuitoare. Schafer (2016) exprima acest lucru ­într-un mod radical: „Fericirea, spunea acest autor, nu este o emoție de sine stătătoare. Fericirea este o emoție compara­tivă“. Mai bine zis, avem nevoie de celelalte emoții (și în mod special de tristețe, pentru că, spunea Schafer, „fără tristețe fericirea nu are sens“).

Înseamnă acest lucru că ar trebui să căutăm emoțiile „neplăcute“ ca tristețea, frica sau furia? Cu siguranță că nu acesta este răspunsul corect, dar nu trebuie să ne ferim de ele. Toate aceste elemente reprezintă „ingrediente“ în viața noastră și doar echilibrul tuturor poate duce la o viață împlinită. La polul opus, dacă ne lăsăm cuprinși de aceste emoții (de care pandemia nu a dus lipsă!), așa cum spunea Beckmann (2002) în titlul unui articol, Mamă tristă, copil trist, iar așa cum spuneau Redl și Wattenberg, profesorul are, printre numeroasele sale roluri și pe cel de „înlocuitor de părinți“, dacă lăsăm o emoție să ne cuprindă, să ne conducă, ea poate să le suprime pe toate celelalte care alcătuiau echilibrul nostru emoțional, să crească și – la fel ca un foc care a scăpat de sub control – să mistuie tot ce întâlnește în cale. Dacă lăsăm tristețea să fie „cartea noastră de vizită“, atunci, prin contagiune, vom avea elevi mai triști. Dacă lăsăm frica să ne conducă viața, vom genera un câmp fertil pentru anxietate la toți cei pentru care suntem un model de rol. Dacă furia este modul în care noi alegem să răspundem la provocările vieții, atunci nu trebuie să ne mai mirăm că la agresivitate o să se răspundă cu agresivitate în sala de clasă.

Ce ne rămâne atunci de făcut? Nu trebuie să ne ferim de o emoție neplăcută, dar nici nu trebuie să o lăsăm să preia conducerea vieții noastre. Una dintre modalitățile recomandate în acest sens este cea de „acceptare radicală“ a lucrurilor care deja s-au întâmplat, a acelor aspecte pe care le putem numi deja trecut și să ne concentrăm pe prezent și pe viitor. Acceptarea radicală înseamnă să nu ne mai facem griji și să nu mai lăsăm să-și pună amprenta pe viața noastră acele evenimente care deja s-au consumat și asupra cărora nu mai avem nicio putere!

Iar când un gând negativ ajunge să ne sâcâie (și cercetările spun că un procent de aproximativ 80% dintre gândurile noastre au și o parte negativă), o metaforă des folosită în literatura de specialitate este aceea a unei nave întunecate care trece prin „portul“ nostru. Nu putem (și nici nu trebuie) să îi negăm existența, dar nu ne obligă nimeni să ne urcăm la bord: decizia ne aparține dacă vom lăsa acel gând negativ să facă ce vrea în mintea noastră sau îl privim cum apare, trece prin dreptul nostru și apoi se îndepărtează…

Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022