Pe 20 martie este marcată anual Ziua Internaţională a Fericirii. Pe 28 iunie 2012, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a stabilit ca această zi să fie sărbătorită pe plan mondial. Aducerea în prim-planul atenţiei publicului a unei astfel de teme e un fapt lăudabil, într-o societate, cum este cea contemporană, al cărui ritm de viaţă aşa de accelerat lasă impresia că nu mai există timp pentru analiza unor aspecte care ţin de condiţia umană profundă.
Cu un astfel de prilej reflectăm asupra fericirii personale şi suntem curioşi ce se mai întâmplă în lume pe această temă.
România ocupă locul 52 într-un Raport Mondial al Fericirii (primul Raport de acest gen a fost în aprilie 2012), realizat de ONU pentru anul 2018 (prin sondaje Gallup World Poll între 2015-2017), printr-un clasament a 156 de ţări, având un scor apropiat de Slovenia – pe locul 51, Lituania – 50, Letonia – 53, Japonia – 54, Coreea de Sud – 57, Rusia – 59, Ungaria – 69. Republica Moldova se află pe locul 67. Germania ocupă locul 15, SUA – 18, iar Franţa e pe poziţia 23.
Pentru a contura cum este posibilă fericirea, apar evaluate o serie de aspecte ca: PIB-ul pe cap de locuitor, speranţa de viaţă sănătoasă (pe baza datelor furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii), libertatea socială, asistenţa socială, generozitatea şi lipsa corupţiei.
Ţările care au punctajul cel mai mare, iar de aici este dedus că au un nivel ridicat de fericire sunt: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Elveţia, Olanda, Canada ş.a.m.d. Pe ultimele poziţii se află ţări din Africa, măcinate de conflicte şi de sărăcie. Ţara cu cei mai nefericiţi oameni este Burundi. Apoi în clasamentul nefericirii mai sunt Republica Centrafricană, Sudanul de Sud, Tanzania, Yemen. (Helliwell, J., Layard, R., & Sachs, J. (2018). Raportul fericirii Mondiale 2018, New York: Reţeaua de soluţii pentru dezvoltare durabilă, http://worldhappiness.report/).
Fericirea poate fi abordată drept o stare de bunăstare subiectivă, o dimensiune calitativă de o sensibilitate aparte, altfel greu de măsurat. Altruismul, bunătatea, generozitatea sunt factori care facilitează fericirea; iar şomajul, divorţul, pierderea sănătăţii (cu o remarcă deosebită privind frecvenţa obezităţii şi a depresiei) sunt printre factorii care determină nefericirea. Unul dintre capitole se referă la migraţia internaţională şi lumea fericirii, repere care, prin alăturare, ne permit să putem specula că fluxul migraţionist se află în desfăşurare pe axa: ţări mai puţin fericite spre ţări în care fericirea este presupusă ca având un grad mai bun de probabilitate. În astfel de abordări, problematica fericirii este corelată cu aceea a unei etici laice, cu preocupările decidenţilor privind luarea celor mai eficiente măsuri de politică publică, cu reperele pentru o dezvoltare durabilă.
Una dintre cele mai populare modalităţi de a evalua starea de fericire este prin invocarea unei simbolice scări, ca o invitaţie de a ne imagina un suiş cu treptele numerotate de la 0 la 10, în vârful scării fiind cea mai bună stare, iar la baza scării cea mai proastă situaţie posibilă. Unde apreciaţi că vă aflaţi pe această scară, ce treaptă ocupaţi? – ar putea fi o întrebare provocatoare.
În ultimul timp, în corelaţie cu aspiraţia generală spre fericire, în viaţa şcolii apare evaluată frecvent starea de satisfacţie pe care beneficiarul educaţiei o are în raport cu serviciul care îi este prestat: acela de a fi educat. Aşa se face că, din această perspectivă, starea de bine care este declanşată prin participarea la ora de curs pare să fie nu doar necesară, ci şi suficientă. Deci, pe scurt, dacă elevul a plecat fericit de la oră/de la şcoală, atunci putem crede că obiectivul a fost atins. Dacă acest lucru se înscrie pe linia unei bune instituiri a unei motivaţii consistente, pozitive, atunci putem accepta că efectele aşteptate sunt cele îndreptăţite să fie într-un mediu şcolar, cele educaţionale. Dacă însă starea de bine, chiar de fericire este doar un fapt de moment, atunci este posibil să fie vorba doar de o perdea de fum, care ascunde o gravă ineficienţă principială mascată după o aparenţă menită să cosmetizeze situaţia. Mai exact, deşi elevul este mulţumit şi chiar fericit punctual, el nu depune, de fapt, efortul de formare pe care ar trebui să îl facă, iar după ce etapa de şcoală respectivă se încheie, el nu are achiziţiile cognitive şi nici competenţele necesare pentru a se integra cu succes pe mai departe în societate. Aşa se face că, evaluată la nivelul consecinţelor imediate, o situaţie de învăţare poate să apară drept una reuşită, elevii au participat în grupele de lucru, au comunicat, s-au simţit bine, de pildă; dar pe termen lung, totuşi nu vor putea proba cu ce au rămas, cum spunem adesea.
Societatea contemporană pare să fie una în care valorile filosofiei utilitariste sunt promovate în sensul obţinerii celei mai mari fericiri ale unui număr cât mai mare de oameni. Iar prin fericire să înţelegem, cum ar sugera J. St. Mill, prezenţa plăcerii şi absenţa durerii, plăcerea la rândul său putând fi corelată cu un consumerism accentuat.
Problema inegalităţilor privind calitatea vieţii între diferite ţări, poate fi înţeleasă nu doar ca un efect al inegalităţii privind veniturile, ci şi a inegalităţilor referitoare la calitatea şi eficienţa educaţiei.
Observăm din parametrii menţionaţi în Raportul citat că fericirea este evaluată în termenii bunăstării, ai unei deschideri spre ceilalţi, în linia unei asumări conştiente de efort susţinut din partea indivizilor, iar nu a unei situaţii în care altcineva este responsabil de fericirea personală, în timp ce individul vizat profită cu indiferenţă de cadrul bun de viaţă în care este cu noroc participant.
Fericirea reuneşte un cumul de factori, de la implicarea decidenţilor politici la responsabilitatea individuală.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti
