Despre empatie în școală

Despre empatie în școală

Conceptul de empatie este un aspect pe care ­pandemia l-a pus sub lupă, l-a sufocat și apoi l-a redefinit. Într-adevăr, distanțarea, școala online, purtarea măștii care ascunde zâmbetul (chiar dacă rămâne un zâmbet al ochilor, un zâmbet Duchenne, așa cum îl numește Paul Ekman), toate acestea au adus o atingere puternică conceptului de empatie așa cum îl știam noi înainte de pandemie, cu atât mai mult cu cât, așa cum spunea Davis (2020): „În era digitală suntem mai puțin predispuși să fim empatici“.

Să revenim un pic la acest concept, atât de important pentru ființarea ­noastră.

Empatia se poate defini drept „capacitatea unei persoane de a recunoaște și de a împărtăși emoțiile unei alte persoane (chiar și emoțiile unui personaj fictiv!)“ (Burton, 2014). Empatia, spune autorul, implică două lucruri: (1) trebuie să vezi situația unei alte persoane din perspectiva acesteia și (2) trebuie să reușești să împărtășești emoțiile (și, dacă este cazul, chiar suferința resimțită de respectiva persoană).

De altfel, așa cum spunea Kohut (apud Stern, 2015): „Înțelegerea empatică a experienței altor ființe umane este o dotare fundamentală a omului, la fel ca văzul, auzul, atingerea, gustul și mirosul“.

Uneori, pentru că se produc în mod similar, putem să facem o confuzie între empatie și simpatie. Dar cele două concepte au câteva diferențe fundamentale:  „Simpatia este atunci când simți pentru cineva («Îmi pare atât de rău că te doare»), pe când empatia implică să simți față de cineva («Îți simt dezamăgirea»)“ (Stern, 2015).

De ce este importantă această diferențiere? Pentru că, așa cum spune Leonard (2018): „Empatia vindecă și împuternicește, în timp ce simpatia dezaprobă în mare parte și creează adesea o mentalitate de victimă în cealaltă persoană“. Dacă vom confunda simpatia și empatia putem să credem că empatia are multe fațete negative (de altfel, în literatura de specialitate au apărut publicații bazate pe cercetări care afirmă că prea multă empatie poate să fie un lucru negativ).

Să mai privim această diferențiere prin prisma unei definiții: „Empatia este o conexiune individuală datorită unei înțelegeri profunde care vine din împărtășirea unei experiențe emoționale. Simpatia este exprimarea de tristețe sau milă simțite pentru o altă persoană“ (Davis, 2020).

Să ne întoarcem acum la conceptul central al articolului nostru. Taylor spune că ne putem gândi la empatie ca la un canal care conectează ființele umane între ele. „Compasiunea este ceea ce curge prin canal, iar rezultatul acestei compasiuni este altruismul – acțiune altruistă care își propune să atenueze suferința sau să promoveze dezvoltarea altora“ (Taylor, 2015).

Cum putem observa că cineva dă dovadă de empatie? Foarte simplu, acest lucru este posibil când cineva (Walsh& Walsh, 2019):

1. Înțelege că este o persoană distinctă de cei din jur și că alte persoane pot avea sentimente și perspective diferite față de cele pe care le are el.

2. Reușește să-și regleze propriile răspunsuri emoționale.

3. Poate să se pună în locul altcuiva și să-și imagineze cum s-ar putea simți acesta.

Dar nuanțele sunt mult mai multe, pentru că, așa cum ne spune Taylor (2015), am putea vorbi de cel puțin două tipuri de empatie:

1. Empatia superficială, atunci când „te poți pune în locul altcuiva“, când vezi lumea prin ochii altcuiva, când îi poți simți emoțiile. Autorul preia perspectiva lui Gilbert când observă că o astfel de empatie nu implică neapărat „bunătate“. Potrivit lui Gilbert, empatia de acest tip ar putea face posibilă ….tortura. Cu ajutorul empatiei, deoarece se poate „pune în locul altcuiva“, un torționar știe că provoacă durere.

2. Al doilea tip de empatie este ceea ce autorul numește „empatie profundă“ și reprezintă nu doar abilitatea de a imagina, ci și de a simți efectiv ceea ce experimentează ceilalți oameni. Este capacitatea de a intra efectiv în „sufletul“ altei persoane, astfel încât să îi simți emoțiile. În acel moment, spune Taylor, identitatea ta se îmbină cu a celuilalt. Când cineva simte o „empatie profundă“, atunci devine imposibil ca respectiva persoană să provoace (intenționat) durere sau suferință altor persoane, deoarece o să se simtă similar ca și când ar face rău propriei persoane!

de Ion-Ovidiu Pânișoară – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021