Despre echitate, drepturi și alte utopii

Lipsa accesului la tehnologie nu epuizează lista problemelor cu care se confruntă sistemul. Se adaugă alte hibe majore: abandon școlar, condiții improprii de studiu, acces dificil la școală

Că avem un sistem al discrepanțelor și al contradicțiilor nu era și nu este o noutate. Amploarea și gravitatea problemelor au stat însă ascunse în rutina învățământului, prins în vârtejul unor tentative de schimbare, soldate, multe dintre ele, cu eșecuri. Aproximativ 900.000 de copii (conform unor statistici) nu au avut, din primăvară până-n toamnă (și chiar spre iarnă), acces la educație. Ca­­uza? Lipsa mijloacelor tehnologice – tablete, laptopuri și internet. Și chiar dacă, prin cine știe ce minune, transportându-ne peste noapte într-o îndepărtată Finlandă, ar fi avut, mare lucru tot nu s-ar fi rezolvat. Lipsa sau insuficiența personalului didactic inițiat în aria tehnologică, posesor al competențelor digitale obligatorii actului educațional, ar fi zădărnicit, cel puțin parțial, iluzoriul acces la tehnologie. Totuși, bine ar fi fost să existe măcar logistica, pentru că logica evoluției ar fi forțat lucrurile. Uneori, în contra a ceea ce credea Maiorescu, formele generează fondul. O tabletă creează, din mers, și competențele digitale, pe cale mai mult sau mai puțin intuitivă. Iar când e vorba de copii, curiozitatea lor inegalabilă, mereu căutătoare de lucruri noi, trece peste orice obstacole. Nu rare sunt cazurile în care, în materie de gadgeturi și aplicații, copiii îi învață pe cei maturi, chiar și pe profesori. Privită în cadrul suspendării școlii fizice, lipsa tehnologiei, departe de-a acuza o simplă carență din aria opționalelor în ton cu timpul, a antrenat o consecință serioasă: lipsa accesului la educație. Și nu pentru un grup izolat (deși tot grav ar fi fost), ci pentru aproape un milion de elevi, adică o treime din total. Despre ce drepturi, despre ce echitate și egalitate de șanse se mai poate vorbi?

Lipsa accesului la tehnologie nu epuizează lista problemelor cu care se confruntă sistemul. Se adaugă alte hibe majore: abandon școlar, condiții improprii de studiu, acces dificil la școală din cauza distanțelor și a navetei zilnice, analfabetism funcțional, supraviețuire la limită, absența perspectivelor. Departe de a fi eliminate din realitatea școlii noastre ori măcar aduse sub control, toate acestea continuă să existe și să se ma­nifeste la cote dramatice. Mulți copii din mediul rural, devastat de sărăcie, lipsuri și, mai ales, lipsă de speranță, golit de forța de muncă activă, prin bejenia migranților, continuă să părăsească de timpuriu școala. Școala însăși se zbate în condiții precare, nu rareori mizere, simbolizate, ca apogeu al degradării și neputinței sistemice, de toaletele din curte, un fel de brand românesc al educației rurale în secolul XXI. Pe aceeași listă trebuie trecute și insuficienta acoperire cu cadre didactice calificate, apelul la suplinitori ori chiar la personal necalificat. Cât despre analfabetismul funcțional, și aici, clasare notorie și dezonorantă, suntem primii în Europa, problema cuprinzând nu numai mediul rural, ci și alte arii.

În același timp, sistemul nostru se mândrește cu școli și colegii de top, cu universități de prim rang, cu rezultate și performanțe notabile. În orașele mari se desfășoară, cu tot arsenalul persuasiv și intervenționist, o cursă acerbă pentru accesul la școli de elită și la profesori cărora li s-a dus buhul faimei (care nu întotdeauna se justifică), în virtutea unei inerțiale mitologii urbane. În fiecare an apar noi promoții de elevi performanți, dintre care se ridică pe podiumurile lumii olimpici de aur și argint. Performanța lor – perpetuată de la an la an – hrănește credința, discutabilă, că avem un sistem educațional performant. Lucrurile trebuie reevaluate lu­­cid: performanța le aparține lor, elevilor ex­cepționali, nefiind un atribut implicit al sistemului. De altfel, pe fondul insuficienței învățământului oficial și al nevoii de performanță, la nivel individual, pregătirea este consolidată, chiar în cazul elevilor înmatriculați la școli-brand, prin lecții particulare, în binecunoscutul sistem, glorios în comunism și în capitalism, al meditațiilor. Am­­ploarea și extinderea acestora desemnează un sistem paralel de educație – într-un stat al entităților paralele –, necesar din cauza carențelor celui oficial și susținut de dorința legitimă a părinților de a scoate ceva din copiii lor. Ceea ce se traduce prin investiții substanțiale în procesul de pregătire.

De nimic din toate acestea nu beneficiază copiii din mediile vitregite de soartă, numite, ușor eufemistic, vulnerabile – când ele sunt la limita civilizației și a supraviețuirii. Nici de școli de top, nici de profesori de elită, nici de condiții civilizate, nici de meditații, nici de perspective. (Desigur, dacă și unde există, excepțiile merită apreciate.) Uneori nici de dreptul la educație – așa cum ne demonstrează acest an de pomină din istoria educației și a existenței noastre. Echitate, egalitate de șanse? Există, totuși, și pentru copiii din mediul rural. Dar numai în interiorul comunității lor. Sunt egali, dar numai între ei, nu și cu cei trăitori într-un cadru normal, egali în precaritatea condi­țiilor, în absența accesului la tehnologie, în privarea de un drept fundamental, dreptul la educație, în lipsa șanselor și a ferestrelor spre viitor. În satele patriei, mult întârziate la apelul civilizației, miza procesului o re­­prezintă nu educația de calitate, nu aspirația către performanță – ar fi un salt utopic într-un viitor cețos –, ci, mult mai simplu, educația însăși, accesul la educație. Un drept inalienabil și, uneori, inaccesibil, în special în vremuri de urgie precum cele de azi.

Că se fac lucruri, că se defășoară programe și proiecte nimeni nu contestă. Problema e însă una de fond. De ce se perpetuează sine die o situație critică, de ce s-a ajuns aici, de ce, în peste trei decenii sub auspiciile statului de drept și ale drepturilor fundamentale, nu s-au rezolvat probleme majore precum asigurarea dreptului la educație? Pentru că în această noțiune complexă intră tot ce nu există acum la standardele generale: condiții sanitare, școală civilizată, profesori calificați, tehnologie, educație de calitate. Deși întrebarea are un iz retoric, ea im­­plică un răspuns prin recul. Din aceleași cauze pentru care nu avem drumuri, autostrăzi, spitale, instituții moderne și eficiente, civilizație europeană. Altă întrebare, vorba nu știu cui. De ce e nevoie de situații-limită, uneori de tragedii globale, ca să vedem adevărata față a realității, gradul de întârziere și subdezvoltare al sistemului educațional în raport cu nivelul educației europene? Defazați față de ritmurile evoluției, în contratimp cu aspirațiile generațiilor, lucrăm doar remedial, cârpim ce nu s-a făcut, dar nu construim vizionar, din fundații. Vorbim de valori supreme și drepturi fundamentale, despre echitate și dreptul la educație, dar, într-o epocă guvernată de ideologia drepturilor omului, nu suntem în stare să le asigurăm.

Explicațiile acuză, dincolo de incompetențe personalizate, neputința clasei poli­tice de a se mobiliza și de a construi un proiect pentru educație, de a face din educație o prioritate națională. În lupta cu toate vulnerabilitățile sistemice, de ce n-ar apărea – de lege ferenda – o nouă prevedere normativă: zădărnicirea accesului la educație prin incompetență politică și managerială? Până una-alta, mereu în urmă și pe primele locuri din coadă, sistemul nostru rămâne încleștat într-o confruntare acerbă cu provocările timpului și propriile neajunsuri, într-un efort dramatic nu de a face performanță și de a intra în competiție cu sisteme avansate, ci de a recupera și remedia, de a ajunge din urmă, de a repara și corecta în numele echității, egalității de șanse și dreptului la educație. Și așa e bine, dacă astfel stau lucrurile într-o educație altfel decât în țările-fanion ale UE. Dar, măcar, când timpul ne obligă la acțiune, când criza creează, paradoxal sau nu, un cadru al modernizării urgente, la nivel strategic, didactic și tehnologic, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să nu ratăm, din nou, ocazia!