Ca mai toate casele de intelectuali din vremea comunismului și casa noastră era plină de cărți. Exista acea bibliotecă clasică din sufragerie care ocupa un perete întreg, cu cărțile împărțite pe categorii – autori români, autori străini, „morți“ și „vii“, clasici și contemporani, poeți și eseiști, cărți în limba engleză (o raritate pe atunci). Pe raftul de jos tronau DEX-ul și Istoria literaturii române a lui Călinescu care, sezonier, de Paști și de Crăciun, împrumutau și un alt rol, cel de a presa prăjiturile ardelenești ale mamei. Din Dicționarul Enciclopedic am învățat pe de rost specii de animale și semnele de circulație. De fiecare dată când ne-am mutat (și ne mutam des), biblioteca și toate cărțile acelea ne însoțeau, erau o parte din viața noastră, tilurile și coperțile pe care le știam pe de rost ne creau un sentiment de confort, de „acasă“. Le de­­pozitam în saci, le căram cu o furgonetă, apoi fiecare își relua locul ei de pe raft, în noua locuință. În vremurile acelea care numai fericite nu erau, cărțile noastre făceau lumea să pară un loc pașnic și sigur. Tatăl meu lucra la o editură care nu publica literatură, doar cărți tehnice, de specialitate, așa că vreo două rafturi se umpluseră de sfaturi practice în gospodărie, electronică aplicată, inginerie me­canică, ghiduri ale aparatelor electronice de larg consum etc. Nici măcar pe acestea nu ne înduram să le aruncăm, deși ne erau inutile. Când eram deja mai mare, l-am întrebat pe tata ce rost mai avea să le ținem în bibliotecă, cu două rafturi mai sus de Kafka și Camus. „Pentru că niște oameni s-au chinuit să le scrie“, mi-a răspuns el. În comunism, respectul pentru cărți era unul implicit, pentru că nu prea exista respect pentru altceva, cum ar fi pentru semeni. Obișnuința mea de a citi s-a datorat în mare parte acestei biblioteci și mai puțin școlii sau recomandărilor adulților, de curiozitate mereu luam câte o carte de pe raft, chiar dacă multe nu erau potrivite pentru ­vârsta mea. Într-o casă în care există o bibliotecă, copiii citesc. Însă mai există un „amănunt“ esențial – să-i vadă pe părinți citind.

Transformarea cărților în „produse de consum“, în anii ’90, a diminuat considerabil respectul societății față de cărți, însă într-un fel a fost firesc să se întâmple așa, oferta era dintr-odată uriașă, nu mai știai ce să alegi sau cum să faci diferența între o carte de valoare și una cu care doar să-ți umpli timpul. În viața mea de adult, când am început să-mi încropesc propria bibliotecă, mi-am dat seama că adunasem de-a lungul timpului nu doar cărți bune, dar și cărți proaste sau care nu mă interesau. Pe unele le-am dat, pe altele le-am depozitat în pivniță, celor mai multe le-am găsit, însă, loc pe rafturi. Îmi repugnă să văd o carte într-un coș de gunoi, tocmai pentru că, indiferent de valoarea ei, „un om s-a chinuit s-o scrie“.

Despre asta încerc să le povestesc copiilor cu care m-am tot întâlnit în ultimii ani prin școli sau, mai nou, online. Despre omul care scrie o carte și de ce este el deosebit față de alți oameni. ­Despre truda lui cu totul specială pentru fiecare rând, fiecare frază care, la un moment dat, ajung să fie tipărite. Despre nopțile și zilele pierdute (însă, de fapt, câștigate) pentru ca un obiect numit carte să ajungă într-o bibliotecă. Dar mai ales despre satisfacțiile uriașe, însă strict personale, ale acestui om, cel care scrie, într-o țară în care nimeni nu dă doi bani pe profesiile creative. Nu-mi dau seama cât de clar ajunge mesajul meu la copii. Pentru mulți dintre ei „viața e un txt“, un sms, un „cf?“ pe FB. Alții sunt doar curioși și atât. Însă există copii, și nu sunt puțini, care privesc cartea cu admirație, au deja propriile lor cărți „de sertar“ și o listă lungă cu cele citite. Pe aceștia din urmă îi văd la târgurile de carte, le urmăresc reacțiile atunci când ajung la standurile editurilor pentru copii. E o bucurie greu de descris și care se transformă în acele rugăminți față de părinți, uneori empatici, alteori indiferenți – „Tati, ia-mi-o pe asta, te rog!“ sau „Uite, mami, asta e super!“ – ce-mi amintesc de propria mea copilărie, atunci când nu aveam altceva decât cărți.

Cărțile care contează?

Pe internet am descoperit o comunitate nostalgică după cărțile uitate ale copilăriei generației mele, multe dintre ele neavând parte de o reeditare. Nu este vorba despre Cărțile Mari, cele care dacă sunt citite pe la 13-14 ani pot marca întreaga viață, nici măcar despre acele ever green ale mai multor generații de copii cum ar fi Cuore sau Singur pe lume. Erau cărțile noastre „comuniste“, de la Editura Ion Creangă, multe cu autori români, altele scrise de scriitori cu nume obscure din fostul bloc socialist, povești cu tente propagandistice „obligatorii“ pe care noi, copiii, nu le luam în seamă sau nu le pricepeam sensul, majoritatea cu ilustrații care creau o impresie atât de puternică încât și acum îmi amintesc personaje sau detalii. Aparițiile în limba română a unor cărți precum The hobbit a lui J.R.R. Tolkien (la noi, O poveste cu un hobbit, în traducerea Catincăi Ralea) erau niște rarități, nu se știa mai nimic despre literatura fantasy și despre cum se scriu cărțile pentru copii în Occident. Cipi, acest pitic uriaș, Fetița de pe Terra, Talismanul de safir, Povestiri istorice, Făt Frumos certat cu gluma, Habarnam, Familia Roademult, Trei grăsani și multe altele erau cărțile „care contau“ pentru noi la momentul acela și pe care mulți dintre cei care au devenit între timp părinți le caută acum ca să le scaneze sau să le tragă la xerox pentru copiii lor.

Mi-am dat seama cât de relativ este să spui despre o carte sau alta că e „importantă“. La școală, ne-au „îndopat“ încă din clasele primare cu romanele istorice ale lui Sadoveanu sau cu povestiri despre „luminosul“ 23 august ale lui D.R. Popescu și ni s-a spus că acestea sunt lecturile după care ar trebui să ne ghidăm în viață. Literatura străină era aproape inexistentă, iar unui copil căruia îi cădea întâmplător în mână O poveste cu un hobbit pe care am pomenit-o mai sus i se oferea dintr-odată accesul într-o lume atât de diferită față de cea din Frații Jderi încât efectul era unul năucitor și de durată. Copiii de astăzi consideră, de pildă, seria Harry Potter o serie de cărți „importante“ (și se uită cu dispreț la cărțile scanate de părinții lor special pentru ei, fiindcă aparțin unui alt timp, unei lumi îndepărtate și străine). Cred că ar trebui să le respectăm opinia, chiar dacă nu suntem de acord cu ea.

N-am ales întâmplător acest exemplu legat de cărțile pentru copii. Până la 12 ani am citit mult și anapoda, inclusiv cărți proletcultiste pentru copii pe care le descopeream în biblioteca bunicilor, publicate la Editura Tineretului. Apoi a venit marea schimbare și un timp n-am mai citit mai deloc. Se întâmplau lucruri mult mai fascinante în jurul meu: la televizor erau seriale precum Dallas și Sclava Isaura, rockerii se luau la ceartă cu „depeșarii“, se deschideau și la noi restaurante de tip fast-food celebre pe care le știam doar din filme. Am revenit la cărți abia pe la 20 de ani. În tot acest timp, am ratat cărți „importante“, așa că nu m-am mai putut întoarce la lecturi definitorii, la Balzac sau la Proust și am trecut direct la autori contemporani. Din nou am început să citesc mult și anapoda. Criteriile în funcție de care acordăm sau nu o valoare cărților pe care le citim sunt pur personale și țin în mare parte de conjuncturi, de traseele pe care ni le alegem în viață. Iar modul în care unele cărți, aparent „neimportante“ ni se agață de memorie și persistă acolo rămâne pentru mine un mister.

Ce (nu mai) citesc copiii?

La toate întâlnirile cu copiii de prin școli, fie că au fost la Ploiești, la Bistrița sau la Brașov, în școli cu tradiție, mai de fițe sau în școli obișnuite „de cartier“, la colegii naționale sau colegii tehnice, mi s-a confirmat faptul că mitul conform căruia „copiii nu mai citesc“ este unul fals. Sau poate pretențiile părinților și profesorilor care cârcotesc pe această temă nu coincid cu lecturile amestecate ale copiilor. E adevărat că nu se mai citesc Cireșarii, ca pe vremea noastră, nu mai suspină nimeni după Elevul Dima dintr-a șaptea și ar fi nefiresc să se întâmple așa. Chiar și autorii mari sunt de multe ori ignorați. Puțini își mai deschid apetitul pentru lectură cu un Mark Twain, chiar cu un Jules Verne sau cu Cei trei muschetari. Dorința secretă a adulților ca acești copii să citească exact aceleași cărți pe care le-au citit și ei „la vremea lor“, cărțile „care contează“, mi se pare una egoistă. Pentru a se ajunge la cărțile esențiale, copiii trebuie să înceapă de undeva. Iar mulți încep, de pildă, cu Jurnalul unui puști, o lectură facilă și amuzantă și, din fericire, nu se opresc aici. Am întâlnit copii care citesc de două ori mai mult față de cât citeam eu când eram de vârsta lor (și credeți-mă, chiar citeam!), copii care știu cărți de pe rost și sunt fani înfocați ai unei povești sau ai unui personaj.

Articol de Adina POPESCU – scriitoare și jurnalistă