În fluxul activităţilor desfăşurate în învăţământ, unele fapte se repetă, revin cu o oarecare periodicitate, se articulează în mod constant în cadre de funcţionare socială de o mare stabilitate. În astfel de cazuri, putem avea impresia că ceva care ne conferă siguranţă are loc, că evenimentele au un desfăşurător predictibil, ceea ce este liniştitor, pentru că ştim cum urmează unele după altele. Ne bucurăm că există consecvenţă.
Ştim că în multe cazuri consecvenţa conduce la rezultate: prin aplicarea unei metode, în manifestarea unei atitudini, în respectarea unei hotărâri, în continuitatea comportamentală. Ca profesori, ne mândrim de consecvenţa prin care respectăm principiile de pedagogie adoptate.
Ce aşteptări au părinţii privind consecvenţa în actul didactic? Apreciază oare un profesor consecvent? Răspunsul nuanţat ar fi unul de tipul: depinde de situaţie. Probabil că cei mai mulţi dintre părinţi ar fi de acord că, în general, consecvenţa este bună. Dar, din experienţa didactică, ştim că unii dintre ei sunt mai degrabă părtinitori privind propriul copil, caz în care tacit sau explicit pretind acceptarea unei excepţii de la regulă, renunţarea la consecvenţă. A face o concesie nu ar fi chiar aşa de neacceptat, mai ales că situaţia invocată este una specială sau cel puţin prezentată ca fiind una aparte. Să ne gândim la motivarea absenţelor. Cum ar putea un profesor diriginte să fie consecvent în aplicarea regulamentului în această direcţie?
Ce aşteptări au elevii cu privire la comportamentele dascălilor lor? Putem presupune că evaluează pozitiv liniaritatea oferită de consecvenţa în care se desfăşoară lucrurile, că se simt bine în zona de confort cognitiv, dar că uneori apreciază şi presupusele abateri spre nou, spre alte modalităţi de a face lucrurile faţă de care au acel tip de deschidere curioasă benefic receptivă.
În şcoală, ne putem lăuda cu faptul că cei mai mulţi dintre oamenii pe care îi cunoaştem pot fi consideraţi serioşi, sunt de nădejde, persoane pe care ne putem oricând baza, o lume a oamenilor cumsecade. Iar asta se poate deduce şi din consecvenţa comportamentelor lor.
La ce ne referim atunci când considerăm că un om este consecvent? Ne gândim că este statornic, că acţionează mereu în concordanţă cu propriile principii. Confruntarea în mod repetat cu obstacolele permite formarea unei voinţe puternice şi de aici a unui caracter tenace. Unul care poate susţine un comportament consecvent, iar nu sensibil la context până la a deveni fluctuant, instabil, inconsecvent. Dar oamenii au capacităţi diferite de adaptare la condiţiile concrete în care îşi desfăşoară traiul, sunt cumva dinamici ca viaţa însăşi.
Atunci ne putem întreba: putem fi creativi, dar totuşi consecvenţi? Cât de creativi, încât să nu viciem consecvenţa?
Putem admite faptul că nu doar omenii sunt consecvenţi, ci şi instituţiile? Cu cât o instituţie este mai veche în timp, cu atât ea este mai consecventă propriei funcţionalităţi. Şcoala ar putea fi considerată, astfel, statornică în idealul său de a educa tinerele generaţii.
Sensul consecvenţei mai trimite la o relaţie de succesiune, din care intuim că o situaţie  urmează alteia, vine după ea. Dacă un fapt este înainte de un altul, poate fi considerat antecedent, dacă îi urmează poate fi etichetat drept consecvent. De pildă, rezultatele obţinute la simulare de către elevii claselor terminale sunt un reper evaluativ antecedent faţă de cele obţinute la teze, care vor fi urmate de examenele propriu-zise de final de ciclu.
Care sunt limitele consecvenţelor?
Atunci când nutrim convingerea că ne aflăm pe drumul cel bun, avem de multe ori tendinţa de a considera că este raţional să fim consecvenţi şi este iraţional să ezităm, să ne răzgândim, să ne schimbăm opţiunile pe parcursul desfăşurării acţiunilor. Raţionalitatea şi consecvenţa merg cumva împreună. Dar dacă stările de fapt sunt complexe şi diferite?
Filosoful american Garret Hardin a atras atenţia asupra unei situaţii din care se pot trage multe învăţăminte, cunoscută drept tragedia bunurilor comune. Indivizii raţionali, care acţionează urmărindu-şi independent interesele, se pot afla la un moment dat în situaţia contradictorie în care actele lor raţionale conjugate determină o rezultantă iraţională. De pildă, dacă în varianta mioritică interesul fiecărui baci este să îşi crească turma de mioare, iar acestea vor fi aduse să se hrănească pe islazul comun, atunci prin sporirea numărului animalelor care pasc, iarba se va termina, resursele se vor epuiza. Deci, acţiunea individuală raţională conduce la un fapt comun iraţional.
Să ne gândim dacă astfel de situaţii, cumva paradoxale, pot fi întâlnite şi în alte contexte de viaţă. De pildă, în educaţie, putem presupune că răspunzând constrângerilor date de specificitatea domeniului de activitate, proiectăm şi realizăm anumite acţiuni care ni se par perfect justificate şi întemeiate raţional. De pildă, într-un interval scurt, dar intens de timp, când trebuie să finalizăm evaluarea pentru o anumită etapă, să punem note. Fiecare profesor de la o clasă anunţă că va da extemporal, poate tot atunci era programată şi teza semestrială. Atunci când aflăm ce se preconizează să aibă loc, rezultatul ne miră şi pe noi, iar pe elevi îi contrariază de-a dreptul în mod evident: au de susţinut trei, patru lucrări într-o zi. Dar, dacă am anunţat respectiva evaluare, tendinţa firească este să fim consecvenţi, ba mai mult, chiar să facem teoria consecvenţei înţeleasă ca raţionalitate. Desigur, analogia îşi are limitele ei. Ca şi consecvenţa de altfel. O idee însă rămâne ca temă de reflecţie: justificarea raţionalităţii comportamentelor. Constituie consecvenţa un temei necesar pentru acestea?
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti