Foto: dreamstime

În precedentele numere ale Tribunei învățământului scriam despre noua construcție academică europeană și despre consecințele profunde pe care le are asupra întregului tablou universitar, de la organizare, guvernanță, curriculum, predare, evaluare, până la poziționarea instituțională și la ierarhiile valorice și competiționale. Ideile anterioare sunt consonante cu spiritul originar al creării alianțelor Europene de universități, prin proiectul politic lansat de președintele francez Emmanuel Macron și susținut de executivul comunitar cu toată forța (în mod neașteptat și, de ce nu, chiar atipic, am putea spune fără ezitare), inclusiv cu resurse specifice (gestionate sub egida mega-proiectului Erasmus+). Până la urmă, discuția generată la nivel european și transformată printr-un proces deopotrivă diplomatic, politic și social, într-o autentică reformă educațională, a avut ca sursă primară, generativă, rezolvarea unor probleme competiționale specifice, între care nu poate fi ignorat accesul la resurse într-un mediu concurențial, resimțit acerb la nivel global.

Dar oare pot aspira universitățile românești la un acces deschis către competițiile internaționale, în condițiile în care concurența este resimțită, în mod real, la nivelul impactului și al resurselor (de cele mai multe ori insuficiente pentru instituțiile noastre), ca fiind discriminatorie și rezervată numai unora dintre cei „aleși“? O astfel de întrebare complexă deschide și o nouă analiză asupra fenomenelor de transformare academică transnațională și cros-sectorială, accentuată de o nouă viziune comunitară menită să consolideze identitatea europeană într-un moment cheie pentru evoluția Europei.

Notam într-un număr anterior faptul că, pentru resursele disponibile și accesibile la nivel global, care nu înseamnă doar alocări guvernamentale sau fonduri specifice pentru cercetare, ci și studenți – tradiționali sau non-tradiționali –, competiția va fi una deosebit de disputată. Peste toate aceste aspecte de context la scară largă, trebuie să se țină cont de faptul că „alianțele europene vor putea garanta accesul, cu șanse potențiale, al instituțiilor de învățământ superior (mediat prin consorțializare), la competiția pentru topurile globale (ranking-uri), dar mai ales la resursele de cercetare, vitale pentru asigurarea unui viitor sustenabil. Acest fapt este valabil și pentru instituțiile de învățământ superior din România membre ale Alianțelor Europene, instituții care trebuie să învețe să se repoziționeze strategic în relație cu aceste subiecte extrem de importante: finanțare sustenabilă, competiție globală, reprezentare europeană, într-un context transnațional clar definit prin această mișcare politică de anvergură, imaginată ca un continuator (sau „înlocuitor“?, ne-am putea întreba) al Procesului Bologna.

Apreciem că universitățile românești, unele dintre ele integrate încă din anul 2019 în activități consolidate de aderare și integrare în alianțe și consorții europene, au șanse puternice să intervină în competiția globală pentru imagine, în primă fază, reprezentată de topurile internaționale, despre care aminteam în numărul anterior că: „Deși sunt operate analize asupra oportunității și sustenabilității ranking-urilor profilate pe acest context marcat de globalizarea accelerată, în care primele locuri sunt ocupate invariabil de universități americane și de unele britanice, va apărea totuși întrebarea: cât de curând vor intra în ecuația clasamentelor și a ierarhiilor internaționale alianțele europene de universități?“. Așadar, creșterea interesului european, dar nu numai european, pentru introducerea unor elemente de specificitate competițională sau comparativă este o certitudine. Această natură comparativă trebuie să fie cu atât mai mult înțeleasă și asumată tocmai pentru că rolul acestor evaluări internaționale, obiectivate în clasamente, ierarhii etc., este și acela de a facilita testarea, rafinarea și validarea proceselor de politici publice în domeniul educației superioare, prin comparații riguros fundamentate și structurate, produse și cu rol formativ, și nu doar de a dezvolta elemente de competitivitate sau ierarhizare. Una dintre informațiile credibile este legată de faptul că „unul dintre marii furnizori de servicii de acest fel, extrem de apreciat în domeniu, THE Times Higher Education, și-a manifestat interesul deschis pentru organizarea unei dezbateri pe această temă și chiar lansarea unei proceduri în vederea proiectării unei metodologii aplicate evaluării și ierarhizării alianțelor europene de universități“. Apariția unei asemenea idei, însoțită de credibilitatea și încrederea unui furnizor cu experiență în domeniu, va atrage cu siguranță și alte inițiative, mult mai elaborate și mai bine structurate pentru a reflecta evoluțiile specifice ale alianțelor europene de universități. Desigur, pentru ca acest fenomen să apară, este nevoie ca alianțele europene să continue misiunea de dezvoltarea a unei voci academice europene comune, consolidate, unitare, ele fiind astfel împuternicite nu doar prin „produsele“ academice dezvoltate, ci mai ales prin noile forme de organizare instituțională: entitățile legale academice transnaționale și meta-alianțele (ca structuri de reprezentare și advocacy).

Numai că tot ceea ce noi am apreciat că ar putea să fie comparabil cu ceea ce s-a realizat în această privință la nivelul evaluărilor internaționale standardizate (deși nu exista o coincidență cu aceeași filosofie și cu același concept folosite de OCDE în testările internaționale PISA, despre care se vorbește atât de mult în ultimul interval de timp, sau cu cele ale IEA – TIMSS, PIRLS, ICCS), nu-și păstrează consistența în cazul unei judecăți de similitudine, pentru că: „Scopul final al unui asemenea exercițiu nu-l constituie ierarhizarea, cât mai ales atribuirea unei semnificații simbolice mecanismelor utilizate (indicatorizare, benchmarking), în vederea reglării fine a strategiilor la nivelul leadershipului și guvernanței academice“. Este, de altfel, și unul dintre obiectivele strategice ale colaborărilor europene la nivelul alianțelor de universități, cooperarea internă și parteneriatele transnaționale europene, în vederea creșterii gradului de pregătire al noilor structuri academice pentru competiția globală, extra-europeană, aceea care va avea loc în afara blocului comunitar. Prin această dimensiune, spațiul de interes al noilor construcții universitare se extinde spre o piață educațională globală, oferind spațiului european (mai ales după pierderile de imagine cauzate de Brexit) statutul de furnizor competitiv global de servicii educaționale și de formare de înalt nivel calitativ.

Elementul strategic se regăsește în bine-cunoscuta idee că unirea este aceea care produce puterea, un loc comun în sens filosofic, dar foarte lesne transpus pragmatic, prin punerea în comun și concentrarea resurselor, prin mobilizarea competențelor și împărtășirea valorilor europene care, prin unicitatea lor, pot constitui adevărate adăugiri/plusuri, potențatoare la nivel competițional. Și asta poate fi reținut nu numai la nivel de deziderat, pentru că, în sens operațional, „alianțele europene de universități sunt într-un proces de înregistrare ca «entități legale (legal entities)», formă de recunoaștere juridică care le va da posibilitatea (rămâne de analizat dacă și dreptul) de a intra în competițiile globale cu statut de competitor egal cu ceilalți rivali academici de pe celelalte continente“. Astfel, tot ceea ce s-a întreprins din punct de vedere politic a luat în calcul și această nevoie de împuternicire instituțională, prin consorțializare, a universităților europene, foarte fragil reprezentate în topurile internaționale din anii anteriori. Toate analizele operate până acum la nivelul ierarhiilor furnizate de diferitele instituții internaționale (QS, THE, ARWU etc.), cu o reputație impecabilă și cu relevanță crescută pentru conturarea unui climat academic global sau regional, ne permit să observăm numărul limitat al universităților europene în top 20, sau 50, spre exemplu, comparativ cu competitorii trans-oceanici, ca să nu mai vorbim despre prezența europeană (în formatul de după Brexit), relativ scăzută, în comparație cu instituțiile academice britanice. Cu onestitate însă trebuie să facem remarca aici că majoritatea universităților britanice, deși sunt net superioare în topurile internaționale, au folosit toate instrumentele diplomatice pentru a se alătura alianțelor europene, astfel încât a apărut o situație foarte interesantă de compromis, au fost acceptate ca membri, dar fără finanțare. Această motivație puternică este de natură să ne convingă de ceea ce aminteam anterior, că în acest proiect politic cooperarea este mai importantă decât competiția, pentru că adevăratul spirit competițional trebuie demonstrat în afara spațiului european, acolo unde resursele sunt încă neexploatate, un exemplu îl reprezintă continentul african. Mai mult, este interesant să analizăm, dacă ar fi posibil, și procesele transformative prin care au trecut organismele de guvernanță și strategie academică ale instituțiilor de învățământ superior care au prezentat rezistență sau rezerve în primele etape ale procesului de construcție a alianțelor și demersurile întreprinse în prezent pentru accesul agregat la consorționalizare.

Așadar, apreciem la finalul acestor reflecții, fără a fi doar un simplu exercițiu retoric, că unul dintre obiectivele centrale ale planului de reformă europeană propus în laboratoarele soft-diplomației franceze (despre care am mai vorbit în articolele anterioare), a fost acela „de a spori competitivitatea internațională la scară globală a universităților europene sau a fost numai un instrument de suport identitar pentru procesul de europenizare continuă, păstrându-și caracterul cultural și valoric“. Și, în relație cu toate acestea, una dintre întrebările care va putea să fie lansată pentru stimularea reflecțiilor viitoare ce vor valida propunerile de politici, în special acelea elaborate de după alegerile europarlamentare din acest an (nu neglijând, evident, nici contextul electoral generalizat mai aproape de noi), este legată de relevanța clasamentelor și a topurilor internaționale în contextul noilor alianțe de universități, cunoscându-se că acesta este un proces transformațional, ireversibil, pentru peisajul învățământului superior european.

Prof. univ. dr. Romiță IUCU – Universitatea din București

Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului