Context

O realitate a învățământului românesc (încă una dintre multele care, deși trezește nemulțumiri sau provoacă frustrări, nu a făcut pe nimeni să se aplece cu atenție spre a o analiza) este că, în multe dintre liceele teoretice pe care le cunosc sau despre care am auzit, clasele de filologie sunt marginalizate, considerate neperformante. În cel mai bun caz, asupra lor planează indiferența. Aspectul este vizibil fie că ne raportăm la lucruri minore (litera asociată clasei de filo va fi mereu E, F sau G), fie la unele de profunzime, vizând încadrarea sau recunoașterea performanțelor. Un premiu la olimpiada de română, latină, limbi străine sau istorie este mai puțin vizibil decât același premiu obținut la matematică, fizică, chimie etc. Ca să nu mai vorbim de rezultatele la concursurile de creație literară care, în viziunea unora, sunt doar niște „mofturi“, rodul unui talent nativ (nu și al lecturilor) și al unei evaluări „subiective“, în afara rigorilor academice.

Impresia generală este că aceste clase sunt locurile călduțe în care se odihnesc cei care nu fac față provocărilor științelor exacte, iar cei câțiva elevi pasionați, care și-au asumat decizia de a face filologie, se rătăcesc sau sunt uitați, devenind pentru profesorii lor niște anonimi. E adevărat că, de cele mai multe ori, media de admitere la profilul umanist este mai mică decât la cel real și că o parte dintre elevi au nimerit întâmplător în aceste clase. Nu este o normă, dar a accepta de la început statutul de perdant al sistemului mi se pare o greșeală. Ceea ce lipsește acestor clase este orgoliul de a fi la filo, conștiința de a face lucrurile diferit, de a gestiona altfel timpul „liber“, de a te întâlni altfel cu lumea și cu tine însuți.

Poate că acesta este contextul regândirii statutului claselor de filologie. Fără a aștepta neapărat o direcție care să vină dinspre Minister, o reformă clară. Evident, un astfel de profil ar trebui să aibă în curriculum obligatoriu ore de literatură universală din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, să fie corelate programele de literatură română cu cele de limbi străine pentru a facilita posibilitatea înțelegerii mai largi a unui fenomen literar și cultural, să existe șansa de a alege, ca opțional, ore de istoria mentalităților, istoria artei, istoria cinematografiei, ore dedicate literaturii contemporane etc. Dar până când astfel de schimbări să existe, cred că se pot face mici pași în direcția formării diferite a elevilor de la filologie. Și aici intervine implicarea fiecărui profesor care predă la aceste clase, pentru că a aștepta o atitudine diferită provocată din afară este perdant. Un exemplu: fiind profesor la liceul pe care l-a absolvit Emil Brumaru sau Benjamin Fundoianu, mi se pare firesc ca numele și opera acestora să fie cunoscute de fiecare dintre cei care învață aici. Totuși, realitatea e alta. Până și solicitarea ca Sala de Festivități să fie numită „Emil Brumaru“ a fost respinsă deocamdată, pentru că trebuie „verificat“ locul pe care îl ocupă autorul Cântecelor naive în istoria literaturii… Oare cine validează un poet ca Brumaru, dacă prea puțini dintre elevii liceului pe care ei l-au absolvit cunosc acest fapt și s-au întâlnit doar întâmplător cu operele lor (doar nu sunt autori canonici pentru a fi studiați cu atenție și reproduse apoi cu exactitate versuri din opera lor la Bacalaureat)? E un aspect minor, dar care poate suscita necesara schimbare de paradigmă în legătură cu statutul acestor clase și al filologiei în general.

O poveste care nu s-a încheiat încă

În 2015 am avut norocul/privilegiul să fiu numit profesorul și dirigintele unei clase de filo cu 28 de elevi, dintre care aproape 10 intenționau după un an să se transfere la mate-info sau la științe. Filologia era șansa lor de a rămâne în liceul bine cotat în care au făcut și clasele gimnaziale sau la care visau părinții, chiar dacă cel puțin un an nu erau la profilul dorit. De aici, de la această realitate, începe povestea unei clase în care literatura, istoria, limbile străine s-au prins de sufletul lor ca timbrul de plic.

Pentru acești elevi, viața la filo a început cu FILIT-ul unde urmau să prezinte în fața unui public numeros cărțile invitaților și cu realizarea unui nou număr al revistei Alecart dedicat festivalului. Aveau la dispoziție aproximativ o lună, deși ei încă nu știau ce înseamnă exact a fi elev de liceu și, cu atât mai puțin, a fi elev la filo. Pentru cărțile pe care aveau să le citească, pentru recenziile pe care urmau să le scrie, pentru întrebările pe care voiau să le pună scriitorilor nu primeau note, ci doar aplauze. Ritmul acesta infernal de lectură testat în primele săptămâni a continuat și după FILIT, pentru că în fiecare lună au avut întâlniri cu câte un scriitor până în vară, când trebuia să apară un alt număr Alecart și un supliment dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița“, unde patru dintre ei erau invitați ca jurnaliști culturali. În acest timp, unii s-au ­pregătit pentru ­fazele naționale ale olimpiadelor de istorie și latină, au participat și au obținut premii la concursurile de creație literară.

de Emil Munteanu – profesor la Colegiul Național Iași, coordonator al proiectului Alecart

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021