Din 2012, de când lucrez la Universitatea din București, și până astăzi, în încercarea de a preveni plagiatul, am schimbat deseori planurile de învățământ și regulamentele Facultății, propunând, împreună cu colegii, cursuri de etică, metodologii, seminarii practice, norme redacționale de redactare a lucrărilor științifice și ghiduri de finalizare a studiilor. Din păcate, rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor sau a așteptărilor.
Plaga plagiatului ține într-o anumită măsură de natura umană și de „păcatul social al plagiatului“ din țara noastră, adică de urmele adânci pe care le-a lăsat în mentalitatea publică – „așa se face sau așa fac toți“ –, precum și de „relele practici“ din sistemul educațional la nivel național și local. Totuși, cred că se poate schimba ceva în această privință, dar nu refăcând regulamentele, metodologiile și controalele anti-plagiat, ci vindecând pe cât posibil cauzele răului.
Recunoaștem că e foarte greu să le ceri studenților să nu plagieze câtă vreme la nivelul cel mai înalt al autorităților publice există „personalități“ asupra cărora planează suspiciunea de furt intelectual sau care au primit deja verdictul de plagiator. Modul în care tratează politicienii problemele din educație, mai degrabă cu indiferență sau, în unele cazuri, cu dispreț, denotă, probabil, obida lor față de profesorii care au încercat să facă ceva mai mult din ei. Parcă asistăm la un fel de răzbunare din partea clasei politice pe profesori. Lucrurile acestea sunt percepute de studenții noștri și se miră dacă trecem dincolo de „(anti)modelele“ educaționale de la vârful societății. Desigur că politicienii corupți pot fi sancționați și, într-un anumit fel, putem schimba situația. Lucrul acesta înseamnă să mergem la vot și să votăm nu demagogi sau clientela de partid, ci oameni integri moral și profesioniști.
De asemenea, e dificil să le ceri profesorilor să fie mai exigenți cu studenții, dacă în continuare sunt plătiți în funcție de numărul de studenți înscriși. Sau nu-și primesc măririle de salarii promise. Accentul pus pe cantitate și nu pe calitate este păgubos în educație. Latinii spuneau non multa sed multum („nu cantitate, ci calitate“). Studenții trebuie să asimileze multe informații, dacă vor să promoveze, și, de aceea, nu reușesc să-și dezvolte spiritul critic, capacitatea de analiză și discernământ. Profesorii au normele încărcate la maximum, iar plata este la minimum.
Apoi, de la pandemie încoace, relația profesor–student s-a deteriorat în mod accentuat din cauza învățământului online. De exemplu, am ajuns în situația să nu recunosc câțiva studenți pe care i-am avut online, atunci când i-am întâlnit față în față. Sistemul educațional online e util, în anumite circumstanțe, dar pentru a deveni performativ trebuie mai multă muncă. Unul dintre studenții mei a făcut diferența dintre cele două modalități de predare/învățare, spunându-mi că atunci când participă la un curs cu ajutorul platformelor electronice, după ce s-a terminat lecția „știe“ despre ce s-a vorbit, însă când vine și aude ce spune profesorul în clasă, la sfârșit „știe și cunoaște“.
Referitor la „spiritul“ care suflă într-o Facultate, sunt convins că „profesorii buni fac dintr-o școală oarecare una bună și atractivă“. Ei, profesorii, nu studenții. Și dascălii sunt buni dacă transmit generațiilor tinere nu doar cunoștințe și competențe, ci și criterii de formare a caracterului. Din păcate, astăzi, se pune accentul doar pe primele obiective, cunoștințe și competențe, și mai puțin pe formarea caracterului. Pentru o formare integrală, adică în spiritul celor trei C (cunoștințe, competențe, caracter), studenții trebuie ajutați să atingă cel mai înalt grad de reflecție pentru ca de acolo să aibă o privire largă asupra realității pe care o studiază.
Cauzele plagiatului au legătură și cu familia, și cu Biserica. De fapt, studenții au aflat pentru prima dată în viața lor, dacă au aflat, de la părinți sau tutori că nu e permis să furi. Ei le-au spus că nu e permis să ia și să dețină pe nedrept bunurile altuia. Dacă studentul nu a trăit în familie sau în locul unde a crescut respectul față de persoane și față de bunurile lor, cu greu va fi convins să nu-și însușească bunurile intelectuale ale altuia.
De asemenea, studentul învață în familie și în Biserică să fie sincer sau veridic, adică să trăiască adevărul ca rectitudine a acțiunilor și cuvintelor sale, evitând duplicitatea, prefăcătoria, ipocrizia și minciuna. Primii lui profesori au fost părinții și formatorii religioși, care i-au spus că a fura este un act împotriva dreptății, iar greșeala nu se repară, nu se iartă decât prin restituirea bunului însușit fraudulos aceluia căruia îi aparține de drept. Latinii spuneau: res clamat ad dominum („lucrul strigă după stăpânul său“). Tot de la ei a aflat că a minți este o vătămare care se aduce adevărului, iar înșelăciunea dăunează aproapelui care are dreptul să-l cunoască. Astfel, dacă studentul nu știe de acasă, din învățământul preuniversitar și de la Biserică faptul că furtul și minciuna sunt o încălcare a dreptății și a iubirii, atunci cu greu va fi convins să se poarte corect față de bunurile intelectuale ale altora și față de profesorii săi.
Bref, dacă vrem să reducem cazurile de plagiat, să urmărim două obiective importante: să facem în așa fel ca profesorii buni să rămână în școli, motivându-i cu salarii decente, și să ajutăm familiile și comunitățile religioase să dezvolte o cultură a vieții trăite în adevăr. Să recunoaștem că la ambele capitole ne confruntăm cu provocări mari. Formarea profesorilor buni are nevoie de răbdare, de timp și de o schimbare de abordare din partea Ministerului Educației, care nu trebuie să considere finanțarea educației ca o „cheltuială“, ci ca o „investiție“. Familia și Biserica se confruntă și ele cu provocări epocale, care minează unitatea și finalitatea lor. Se răspândește o stare de lehamite socială față de binele comun și crește pofta de câștig personal cu orice preț, se creează dependență de tehnologie și de rețelele de socializare, care manipulează opinia publică și impun modele de viață auto-referențiale și egoiste. Dar să fim încrezători, dacă vom face curățenie în dreptul porții noastre, ceva mai târziu, strada va fi curată, căci adevărul este molipsitor, se răspândește lent, dar eficace.
Prof. univ. dr. Wilhelm Dancă – Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului
