În ultimul timp, modul în care facem alegeri privind activitatea desfăşurată în şcoală s-a debalansat puternic: pare că putem alege în toate privinţele, dar că, în fapt, nimic nu mai poate fi ales, totul este prestabilit, impus, obligatoriu. Astfel, participăm la dezbateri publice privind începerea anului şcolar, privind noile planuri-cadru, cu referire la oportunitatea temelor pentru acasă date elevilor şi aşa mai departe. Trăim cumva iluzia că, exprimându-ne un punct de vedere, contribuim în luarea unei decizii.
Dar nu ştim dacă o să avem un singur manual sau mai multe; deşi inspectoratele susţin că rolul lor este doar unul de îndrumare, exprimat la nivel de avize consultative, lăsând impresia că şcolile propun proiectele de încadrare anuale, în fapt, restricţionează opţiunile acestora prin aceea că nu îşi dau respectivele avizele decât în formate care le satisfac politica de mobilitate a personalului didactic etc., etc. Trăim dezamăgirea că nu avem alternative, că activitatea didactică ilustrează din plin sintagma funcţie de execuţie, înţelegând limitată la a îndeplini la timp şi fără ezitare sarcina de serviciu, indiferent de calitatea acesteia. Deci, deziluzia se instalează pentru că nu avem de ales.
 
Contextele sociale sunt mai rigide sau mai permisive, oferă grade diferite de libertate. La o privire mai atentă, dificultăţile de viaţă pe care mulţi dintre oameni le întâmpină par să rezulte tocmai din conjunctura în care şi-au exprimat alegerea.
Aşa cum ştim, la examenul de bacalaureat, rata finală de promovabilitate în 2017 a fost de 72,9%, dar din 135.513 candidaţi înscrişi s-au prezentat doar 128.503, iar 7.010 de candidaţi au absentat, 36.570 de candidaţi au fost declaraţi respinşi, 179 de candidaţi au fost respinşi pentru fraudă sau tentativă de fraudă (https://www.edu.ro/714-rata-de-promovare-%C3%AEn-prima-sesiune-examenului-de-bacalaureat-2017-rezultate). De aici rezultă că unii dintre elevi au ales să se înscrie şi să se şi prezinte la examen. Alţii au făcut alegeri contradictorii: s-au înscris, dar nu s-au prezentat, ori au încercat să fraudeze. Întrebarea firească este atunci de ce s-au mai înscris?
Poate nu au avut exerciţiul alegerii raţionale, pe care trebuiau să-l deprindă încă din timpul şcolii. Să ne oprim la o situaţie de alegere care este explicită prin faptul că identifică actul decizional ca atare. Mă refer la Curriculum la Decizia Şcolii / CDS-ul.
Cine decide într-o şcoală dacă pentru o clasă sau alta o să fie derulat un CDS de aprofundare, de extindere sau o să fie un opţional ca disciplină nouă, ori un opţional integrat? Cum se stabileşte dacă se va avea în atenţie o disciplină ofertată la nivel naţional sau din disciplinele gândite la nivelul unităţii de învăţământ? Cum are loc selecţia între mono-disciplinar şi/sau integrat (interdisciplinar/transdisciplinar)? Care este procedura în mod concret? Profesorul propune un opţional în funcţie de aria sa de competenţă, elevii aleg, în raport cu interesele lor de dezvoltare, unul dintre mai multe pachete de cursuri opţionale, apoi consiliul de administraţie aprobă sau respinge respectivul CDS? Sau, în funcţie de acoperirea cu ore a schemei orare a claselor, în spiritul colegial al completării normei didactice, sunt impuse CDS-uri din partea conducerii şcolii? Toate catedrele dintr-o unitate de învăţământ au posibilitatea de a derula şi cursuri opţionale, sau unele au, iar altele nu, în funcţie de raporturile de putere administrativă locală?
Cum se poate evita o situaţie de tipul celei descrise de filosoful american Garret Hardin, cunoscută sub numele de tragedia bunurilor comune: o acţiune individuală raţională desfăşurată în interes propriu, conjugată cu altele similare, poate conduce la o rezultantă iraţională. Hardin atenţionează că, ecologic vorbind, se poate întâmpla o situaţie de felul următor: actorii sociali, care prin alegeri raţionale urmăresc în mod legitim să îşi crească profitul afacerii lor, prinşi în competiţia cu ceilalţi care doresc acelaşi lucru, de fapt, să îşi conjuge eforturile până la a  epuiza resursele naturale la care au acces împreună.
Acceptând limitele analogiei, un exemplu de actualitate se poate desprinde din datele privind mobilitatea socială. Conform Centrului de Cercetare şi Documentare în Domeniul Integrării Imigranţilor (http://www.cdcdi.ro), între anii 2007 şi 2017, au plecat din ţară aproximativ 3,4 milioane de oameni, adică 17% din populaţie, ceea ce plasează România pe locul doi în lume la emigraţie, după Siria. Probabil, am putea accepta, migrarea este o problemă de alegere. Una care transpune în fapt o decizie raţională individuală, dar care este atât de păgubitoare la nivel de comunitate, care pierde în mod accelerat din resursa umană.
Dacă bunurile comune ar fi, acceptând limitele analogiei, resursele de timp, cele educaţionale, în general, iar alegerea raţională a fiecăruia dintre participanţi (elevi, profesori) ar urmări satisfacerea interesului propriu de dezvoltare, în primul rând, ar putea conduce la o rezultantă iraţională? De pildă, o variantă care să nu răspundă aşteptărilor niciunui participant? De exemplu, una în care un absolvent de studii liceale nu îşi poate lua examenul de maturitate şi, practic, se confruntă cu un blocaj privind viaţa sa viitoare.
Sau o variantă în care o şcoală îşi foloseşte inadecvat aria de decizie, fie pentru că nu obţine aprobările instanţelor ierarhic superioare, fie că se încurcă prin opţiuni contradictorii, dictate la un moment dat de interese conjuncturale.
Mai sunt, desigur, şi constrângerile implicite manifestate ca urmare a altor alegeri şi condiţionări anterioare.
O constatare care se impune este aceea că, din păcate, ne iluzionăm că putem face alegeri raţionale, dar ne confruntăm, în multe dintre situaţiile de viaţă, cu rezultante decizionale de o iraţionalitate evidentă, greu de suportat.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti