Se constată periodic că educația noastră școlară este tot mai puțin eficientă. Dintre multele cauze invocate de profesori, dar și de părinți și de alte persoane interesate enumerăm: pregătirea precară inițială și continuă, a profesorilor, supraîncărcarea programelor școlare, numărul mare de elevi din clase, metodologia didactică învechită și altele.
În acest articol îmi propun să abordez problema metodelor didactice de predare-învățare din perspectiva vechimii, respectiv actualității acestora, a raportului tradițional versus modern în metodele de predare învățare.
De regulă, în această dispută sunt ocupate trei poziții:

1. a) „înțelepții” consideră disputa ca fiiind nerelevantă; „echilibrul” este de recomandat, adică folosirea atât a metodelor moderne, cât și a celor clasice, într-o doză rezonabilă; de obicei prin „echilibru” ei subînțeleg totuși predominanța metodelor tradiționale, alternate ocazional, „la zile mari”, cu metode moderne.
2. b) „tradiționaliștii” evidențiază limitele și inconsistențele metodelor de dată mai recentă și eterna valoare a metodelor clasice. Evocarea experienței de elevi și mai ales de profesori este argumentul lor forte în favoarea „clasicelor”. Pentru ei au funcționat, așadar funcționează pentru toată lumea! În contrapartidă, metodele moderne, fără istorie sunt pentru ei simple artificii metodologice efemere.
3. c) „modernii” apără cu fervoare metodele „moderne”. Pozează în profesori relaxați, sunt apreciați de elevi, promovează hedonismul învățării. Ei afirmă că folosesc doar metode active! Metodele „vechi” sunt depășite, ineficiente, trebuie chiar să dispară!

Așa cum se poate observa, primele două categorii nu sunt numaidecât diferite în fond, ci au un discurs diferit: tradiționaliștii sunt mai radicali, mai puțin nuanțați, pe când „înțelepții”, niște tradiționaliști deghizați, au un discurs „corect politic”.
Din cauza studierii superficiale a teoriei metodelor, coroborată cu lipsa de exercițiu didactic sistematic, mulți profesori cad în capcana uneia dintre cele două poziționări. Reduc complexitatea metodelor didactice la două-trei idei taked for granted, considerate ca adevărate în virtutea uzului larg de care beneficiază.
Una peste alta, contextual, toți au oarecum dreptate. Dar eu nu vreau nici să dau dreptate unora sau altora, nici să mă poziționez în vreo categorie. Cum ar spune un autor drag mie, nici așa, nici altminteri!
Vreau să pun problema din altă perspectivă: a activismului metodelor tradiționale și moderne!
În unele manuale de Pedagogie se semnalează faptul că una din posibilitățile de creștere a operaționalității metodelor clasice este maximizarea dimensiunii active a acestora. Idee frumoasă în sine, memorată și reprodusă de studenți sau profesori la perfecționări, dar asupra căreia nu zăbovim, cognitiv, prea mult.
Dacă, totuși o facem, constatăm că:
Metoda expunerii didactice, tradițională, pasivă, plictisitoare devine extraordinar de activizatoare cognitiv, afectiv, atitudinal când profesorul e retor, e actor, simte, exprimă trăiri, are verb! Am avut profesori fascinanți care nu foloseau decât expunerea, dar o foloseau cu măiestrie! Nu voiai să se termine ora sau cursul, nu conta altceva! Erau magicieni? Nu – foloseau virtuțile activizatoare ale… expunerii!
Metoda conversației, dar a celei socratice, a maieuticii originale, condusă cu abilitate și pricepere tehnică, este o cale regală pentru formarea conceptelor, pentru valorificarea experiențelor, pentru formarea gândirii corecte, pentru rafinarea logicii. Este și ocazia să ne deprindem a lucra cu contradicții!
Metoda exercițiului – obositor, plictisitor, vechi!… dar nu există metodă mai activă decât exercițiul! De ce? Deoarece e singura metodă care pretinde direct, nemijlocit, activitatea elevului, cognitivă sau motorie.
Metoda demonstrației didactice – clasică, desuetă… În fond, e o „expunere cu obiecte/substitute”, cu probe ale realităților. Când este însoțită de explicații cu mare putere sugestivă ea activează imagini, scenarii, evoluții de fenomene – activează imaginația.
Observarea didactică – clasică și ea – e metoda majoră e explorare a lumii „așa cum este”. Spiritul științific embrionar e cuprins tocmai în această metodă „preistorică”. Când profesorul e curios și „cercetează” lumea alături de elevii săi, aceștia vor fi mici cercetători.
Excesul de metode clasice analizate i-ar putea face pe unii dintre cei care citesc acest text să spună: „Aha, l-am prins, e un tradiționalist deghizat, cum a spus mai sus. De fapt vrea să ne convingă că metodele clasice sunt grozave”.
Dragi cititori, ca formator național pe metode de gândire critică (atestat ca atare la începutul anilor 2000, ca urmare a formărilor în acest subiect de care am beneficiat prin Fundația Educația 2000+) am testat și am exersat atunci – și de atunci – îndelung și mare parte dintre metodele moderne. Metode care pot fi minunate, asa cum voi arăta mai jos.
Cadrul ERR (Evocare-Realizarea sensului-Reflecție) reprezintă o strategie excelentă pentru a construi un scenariu didactic consistent și valoros. Asocierea cunoștințelor anterioare la cele noi, pentru a găsi sens și pentru a-l extrapola la alte experiențe ulterioare dă valoare și unitate lecțiilor noastre.
Metoda Știu – Vreau să știu – Am învățat facilitează metacogniții sistematice pentru elevi. E nevoie de metacogniții? Se pare că elevii cu adevărat performanți fac sistematic metacogniții!…
Metoda Cubului ocazionează activarea deliberată a princi­palelor operații ale gândirii. Depășim, ca profesori, simpla reproducere, exersăm gândirea elevilor, iar aceasta e extraordinar!
Concluzia mea: o lectură atentă a metodelor, adică studierea lor, însoțită de reflecții din perspective multiple, de relativizări, de imaginarea de scenarii posibile și viabile, precum și detașarea de prejudecăți didactice ne ajută să folosim metodele – tradiționale și moderne – spre folosul elevilor!
Conf. univ. dr. Florin-Vasile FRUMOS