Când sunt asociate copilăria şi abandonul, ceea ce rezultă este ceva extrem de grav, cu efecte multiple atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. Situaţia este de neacceptat mai ales din punct de vedere moral. Măcar instinctul de conservare al speciei ar trebui să‑i sensibilizeze pe adulţi, care să se responsabilizeze în raport cu copiii. Dar, din păcate, după cum ştim, abandonul există şi încă de timpuriu, din primele zile de viaţă ale copilului, în cazurile în care este lăsat în maternitate imediat după naştere. Apoi mai sunt situaţii de neglijare a copilului pe parcursul copilăriei timpurii, ceea ce poate conduce mai apoi la abandonul lui definitiv, atunci când îşi poate purta singur de grijă.
Conform datelor publicate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (copii.ro), în ţara noastră, 57.279 de copii sunt susţinuţi prin sistemul de protecţie specială a copilului, din care 20.291 de copii sunt cuprinşi în servicii de tip rezidenţial, iar 36.988 de copii în servicii de tip familial.
Ştim că, în urma fenomenului de migraţie pentru muncă, s‑a creat fenomenul exprimat simbolic prin expresii precum singur acasă sau copiii căpşunarilor, în fapt fiind vorba despre copiii rămaşi acasă în grija rudelor, pentru că părinţii lor au ales să muncească departe de casă.
Din informaţiile furnizate de Organizaţia Salvaţi copiii, aflăm că în jur de 250.000 de copii au rămas acasă, experimentând o viaţă departe de părinţii lor (http://copiisinguriacasa.ro).
Deşi situaţiile de fapt sunt diverse, de la păstrarea unei bune comunicări, mai ales că internetul facilitează acest lucru, până la ruperea legăturilor de familie, totuşi, pentru că părinţii trăiesc separaţi de copiii lor, neintenţionat se creează premisele pentru neglijarea copilului sau odată cu trecerea timpului chiar abandonarea acestuia. Doar că aceste aspecte sunt greu de monitorizat din moment ce ţin de viaţa privată. În şcoală, se fac eforturi pentru a afla specificul situaţiei fiecărui copil, dar nu întotdeauna acestea sunt încununate cu succes.
Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, în anul 2017, rata de părăsire timpurie a şcolii este de 26,6% în mediul rural, de 17,4% în oraşele mici şi suburbii şi de 6,2% în municipii. Ţinta asumată de ţara noastră prin Strategia Europa 2020 este de 11,3%, iar realitatea din 2017 arăta în medie o rată a abandonului de 18,3%. Datele sunt alarmante, iar pentru a deveni şi mai clară situaţia se fac diferite comparaţii. Una dintre acestea subliniază că datele înregistrate în România sunt mai mari decât ale tinerilor imigranţi din ţările UE (Monitorul European al Educaţiei). Această situaţie este de obicei asociată cu inegalităţile sociale, care sunt accentuate de sărăcie, prin apartenenţa la o anumită etnie, prin faptul că persoanele au o stare de sănătate deficitară, sau prin existenţa unei dizabilităţi. Apoi se mai pot observa decalaje între rural şi urban, încă de la înscrierea în învăţământul preşcolar, privind rezultatele obţinute la examenul de capacitate, iar de aici o participare scăzută la învăţământul secundar şi terţiar. Bineînţeles, acestora le sunt corelate o infrastructură şcolară neadecvată şi insuficienţa cadrelor didactice. De aici se deduce, în mod direct, faptul că nu sunt create premisele necesare pentru derularea unui învăţământ de calitate.
Cauzele abandonului şcolar putem presupune că sunt mai cu seamă datorate dificultăţilor cărora familiile copiilor respectivi nu le pot face faţă.
Ideea de abandon presupune că iniţial un anumit proiect a fost asumat, intenţionat, planificat, iar mai apoi, din anumite motive independente de cel care şi l‑a propus, datorită unor condiţii de viaţă potrivnice, proiectul este abandonat. Numai că în cazul copiilor abandonaţi se poate întâmpla ca aceştia să nu fi fost copii doriţi, aşteptaţi, venirea lor pe lume să nu fi fost cu atenţie planificată. Doar aşa se poate explica de ce un adult devine părinte şi apoi se dezice de responsabilităţile sale. O altă situaţie rezultă din vârsta mică a fetelor care nasc timpuriu, deşi nu sunt suficient de mature când devin mame, ca să poată conştientiza ce răspundere implică un copil.
O observaţie se impune de la sine: în cele mai multe cazuri, abandonul devine vizibil atunci când există o intersectare cu instituţiile publice, de la maternitate, dispensar medical, la şcoală.
Ce factori influenţează creşterea abandonului copiilor? Sărăcia ar putea fi un prim răspuns. Dar această stare de lipsă permanentă a resurselor este însoţită de o educaţie deficitară. Copiii nu sunt bine îngrijiţi mai ales când părinţii lor nu ştiu ce presupune să fii părinte. Tocmai de aceea, în ultimul timp au crescut preocupările pentru dezvoltarea şi implementarea cursurilor de parenting. Existenţei unui instinct matern sau patern este pusă sub semnul întrebării. Dacă ar exista cu adevărat, nu ar mai fi fost vorba de abandonul copiilor, sau de violenţa împotriva lor, de neglijare sau abuz.
În societatea contemporană, multe aspecte legate de civilizarea modului de trai au progresat semnificativ. Oare de ce o ipostază umană străveche, cum este aceea de a fi părinte, a rămas aşa de în urmă? Nu ar fi trebuit ca într‑o societate a cunoaşterii, tinerii care îşi doresc să devină părinţi să se şi informeze asupra îndatoririlor rezultate din rolului de părinte?
Toate acestea ne determină să reflectăm asupra educaţiei pentru viaţa privată, faţă de care şcoala mai are multe de făcut. Ştim că în şcoală, în principal, se realizează explicit şi implicit o pregătire a elevilor pentru ca aceştia să îşi poată contura şi dezvolta o carieră profesională şi astfel să se poată integra pe piaţa muncii şi de aici în societate. O altă direcţie este aceea de a forma competenţe de cetăţenie participativă. Devine din ce în ce mai clar că la acestea este necesar să se adauge o bună pregătire pentru relaţionare adecvată, management domestic, roluri parentale. Analfabetismul funcţional nu vizează numai aspecte teoretice de mate­matică sau de înţelegere a unui text, ci mai ales cele de viaţă cotidiană, cum ar fi că, dacă ai făcut un copil, trebuie să îţi şi asumi responsabilitatea pentru creşterea şi educarea lui.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti