Interviu cu prof. Mitică Iosif, preşedintele SLSIP Constanţa
Stimate domnule preşedinte, noul ministru al Educaţiei a anunţat într-o conferinţă de presă că, până la sfârşitul anului, va fi aprobată, în Parlament, o nouă Lege a Educaţiei Naţionale. De ce este important acest lucru?
Adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale este o decizie de o importanţă crucială, pentru că acesta este principalul instrument juridic ce reglementează existenţa, principiile, structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional. În opinia mea avem nevoie de o nouă lege. Sunt în dezacord doar cu termenul stabilit de Executiv. De ce să nu înceapă anul acesta consultări şi dezbateri cu toate părţile interesate (profesori, elevi, studenţi, părinţi, sindicate, reprezentanţi ai administraţiei publice centrale şi locale, specialişti în ştiinţele educaţiei ş.a.) şi să continue pe tot parcursul anului viitor? De ce să nu avem în prealabil o consistentă dezbatere publică şi un studiu de impact referitor la aplicarea noii legi? De ce să mă grăbesc, atunci când pot elabora pe îndelete o astfel de lege care ar trebui, în cele din urmă, să reprezinte o viziune naţională, putând fi astfel aplicată, fără modificări, pentru cel puţin un sfert de veac, pentru a pune capăt astfel şirului nesfârşit de schimbări legislative şi a oferi sistemului de învăţământ stabilitate, eficienţă, credibilitate şi predictibilitate?
S-a votat, în sfârşit, bugetul. Sunteţi mulţumiţi de banii obţinuţi de Educaţie pentru anul 2017?
În sfârşit a fost adoptată şi legea bugetului de stat pentru anul 2017. După lupte seculare între puterile statului care, în loc să colaboreze pentru asigurarea armoniei, a stabilităţii sociale şi a binelui public, se sfădesc, ne dezbină şi provoacă victime colaterale: cetăţeanul român, votantul, contribuabilul. Cât despre buget… sunt mulţumit şi nu prea. Mulţumit pentru că, după ani de străduinţe, am reuşit să obţinem creşterea valorii costului standard per elev/student, precum şi creşteri salariale aşteptate de către angajaţii din sistemul de învăţământ. Nemulţumit sunt de faptul că încă nu se respectă litera legii, alocându-se mult mai puţin decât prevede art. 8 al Legii educaţiei naţionale: 4,4% vs 6%. Mai mult decât atât, atunci când s-a pus problema creşterii alocării bugetare pentru Ministerul Apărării Naţionale în vederea asigurării a 2% din PIB, aşa cum cer angajamentele noastre ca stat membru NATO, de unde au tăiat guvernanţii circa 600 de milioane lei? Aţi ghicit: de la educaţie. Încă nu se înţelege pe deplin faptul că bunăstarea, stabilitatea socială, creşterea economică, au la bază investiţiile în educaţie şi cercetare.
Care sunt problemele cu care se confruntă sindicatul pe care îl conduceţi şi şcoala constănţeană?
Probleme sunt foarte multe. Am să mă refer doar la câteva dintre acestea. Sindicatele s-au bătut pentru punerea în aplicare a unei creşteri salariale de circa 15% începând cu 1 ianuarie 2017, obiectiv atins prin adoptarea HG nr. 38/2017. Din păcate, creşterea se aplică doar salariului de încadrare, nu şi sporurilor şi indemnizaţiilor care rămân la acelaşi nivel din 2016. Deşi fusesem asiguraţi de către Ministerul Muncii că prevederile OUG nr. 2/2017 (o creşetere a salariilor cu 20%, începând cu 1 februarie 2017) se vor aplica şi personalului nedidactic, ulterior am fost anunţaţi că nu este chiar aşa. Alte probleme: nivelul scăzut al pensiilor în sistemul de învăţământ, asigurarea bugetului necesar plăţii sumelor obţinute prin sentinţe judecătoreşti, fie că este vorba despre drepturi salariale sau dobânzi penalizatoare, supraaglomerarea şi superbirocratizarea activităţii cadrului didactic, efectuarea orelor de eduaţie fizică în învăţământul primar, care se face doar cu încadrarea în numărul de posturi şi norme didactice aprobate, în bugetul alocat, fără respectarea art. 263 (7) din Legea educaţiei naţionale şi nici măcar a Deciziei nr. 32/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sunt probleme a căror rezolvare ne preocupă. Chiar şi de curând, pe 21 februarie 2017, colegii mei din conducerea F.S.L.Î. au abordat aceste probleme în discuţii cu reprezentanţii Comisiei de Muncă din Camera Deputaţilor şi cu primul-ministru şi sperăm că, pas cu pas, vom reuşi rezolvarea acestor nedorite situaţii.
Cum arată şcoala constănţeană rurală? Cât de mare este discrepanţa dintre sat şi oraş şi ce se poate face pentru ca aceasta să se micşoreze?
Faptul că există discrepanţe vizibile între rural şi urban, reprezintă o realitate ce nu poate fi negată. Aceste deosebiri diferă de la comunitate la comunitate, în funcţie de viziunea şi implicarea reprezentanţilor administraţiei publice locale. Sunt localităţi unde se investeşte în dotări şi infrastructură, se decontează contravaloarea navetei pentru elevi şi profesori, se creează tot felul de alte facilităţi pentru atragerea şi menţinerea cadrelor didactice calificate, dar şi pentru sprijinirea performanţei şcolare. Sunt şi localităţi unde, sub pretextul lipsei fondurilor, acest lucru nu se întâmplă. Acolo realitatea este mai degrabă demnă de o descriere caracteristică sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX.
Cum putem proceda pentru ca elevii, copiii care provin din mediul rural, să beneficieze de şanse egale la educaţie cu cei din mediul urban? De fapt, există această posibilitate?
Am să răspund începând cu ultima întrebare: da, ar putea să existe această posibilitate, dacă sumele alocate învăţământului vor creşte, fiind considerate o investiţie pentru viitor. Din păcate, elevilor din mediul rural, într-o proporţie ce tinde să crească de la o zi la alta, le este limitat accesul la o educţaţie de calitate, fiind astfel grav afectat principiul asigurării egalitaţii de şanse. Şcoli vechi, fără dotări şi utilităţi de bază, distanţe lungi care trebuie parcurse fără mijloace de transport sau cu decontarea parţială a navetei, familii sărace, care abia mai trăiesc de pe o zi pe alta, tot mai multe cadre didactice fără o pregătire de specialitate. Strategia Europa 2020 îşi propunea să creeze condiţiile necesare pentru o creştere economică inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii sociale, una dintre priorităţi fiind dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare, prin investiţii eficiente în educaţie, cercetare şi inovare. România şi-a asumat priorităţi şi obiective decurgând din acest document, dar cum poţi reduce rata abandonului şcolar, să creşti ponderea absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani sau să reduci procentul persoanelor ameninţate cu sărăcia, când alocarea bugetară pentru educaţie este cu mult sub media statelor din Uniunea Europeană? Este clar că România nu îşi va putea realiza obiectivele. Mai nou, proiectul Preşedintelui României, România educată, stabileşte câteva ţinte pentru anul 2030. Probabil că, prin 2027, vom constata, din nou, că nu am fost capabili să le atingem şi vom trece la 2040. Apoi la 2050 şi… tot aşa. Ratăm cu seninătate şansă după şansă, nu pentru că bugetul de stat nu ar permite investiţii serioase în sistemul de învăţământ, ci doar pentru că nu există o strategie coerentă, nici viziune şi nici voinţă politică. Consecinţele sunt previzibile: părăsirea timpurie a şcolii, abandonul şcolar, analfabetismul funcţional, excluziunea socială, sărăcia.
Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme ale învăţământului românesc pe care le-aţi enumerat este nevoie de bani, de foarte mulţi bani. Actualul Guvern a promis că până la sfârşitul mandatului – dacă va fi lăsat să îşi ducă mandatul la bun sfârşit – va ridica bugetul educaţiei la 6% din PIB, aşa cum prevede Legea nr. 1/2011 – Legea educaţiei naţionale. În condiţiile actuale, credeţi că se va reuşi, este sustenabil acest proiect?
La această întrebare nu pot deocamdată să răspund. Este prea devreme. Eu cred că o politică bugetară eficientă poate transforma acest proiect într-o realitate. Sper că va fi aşa, cu atât mai mult cu cât, în perioada ultimei campanii electorale, un candidat la fotoliul de parlamentar, devenit între timp şi ministru în cabinetul Grindeanu, i-a asigurat pe colegii mei, prezenţi la o întâlnire despre problemele şi nevoile învăţământului, că şi în anul 2016, dacă Guvernul Cioloş ar fi dorit, existau resursele necesare pentru asigurarea a 6% din PIB pentru sistemul de învăţământ. Aşa că sperăm.
Cum au păşit dascălii din Constanţa în acest nou an şi ce aşteptări au de la el?
Cum au păşit colegii mei în noul an şcolar şi în noul an calendaristic? Cu dragoste pentru profesie şi pentru elevii lor, cu respect pentru părinţii acestora şi cu o pregătire profesională care le dă dreptul să spere la mult mai mult în comparaţie cu ceea ce primesc în prezent. Aşteptări? O listă lungă, din care nu amintesc decât o salarizare corectă, motivantă, care să exprime cu adevărat truda şi complexitatea muncii lor, precum şi importanţa sa socială, stabilitate legislativă, debirocratizarea muncii lor, respect deplin din partea tuturor beneficiarilor educaţiei.
Dar de la actualul ministru al Educaţiei? Sunteţi mulţumit, domunle profesor, de locul pe care educaţia îl ocupă în programul de guvernare al actualei coaliţii de la putere?
De la noul Guvern aşteptăm să investească masiv şi eficient în educaţie, să conştientizeze rolul fundamental al sistemului de învăţământ pentru prezentul şi, mai ales, viitorul neamului românesc, precum şi importanţa asigurării calităţii resursei umane din sistem. Pentru că profesorii bine pregătiţi, motivaţi şi respectaţi reprezintă garanţia unui act educaţional de calitate, capabil să construiască dorita infrastructură mentală şi morală a celor care în viitor vor prelua povara muncii şi a deciziilor în spaţiul public românesc. De la actualul ministru al Educaţiei aşteptăm înţelepciunea, inspiraţia de a nu se grăbi în adoptarea deciziilor (mai cu seamă în ceea ce priveşte un subiect atât de important precum elaborarea viitoarei Legi a educaţiei naţionale) şi deschidere spre dialogul social. Un dialog social real, nu mimat, care să însemne consultarea partenerilor pe orice temă care priveşte învăţământul şi oamenii săi, acceptarea şi valorificarea ideilor care vin din cealaltă parte a mesei dialogului. Mai aşteptăm să se bată în Guvern pentru a obţine alocări bugetare cât mai mari pentru sistemul pe care îl coordonează, convingându-şi colegii că, deşi toate subsistemele care alcătuiesc sistemul social sunt importante (economie, turism, sănătate, justiţie, apărare etc.), la baza unui edificiu statal solid, funcţional, stau educaţia şi învăţământul. O altă mare aşteptare: să asigure stabilitatea legislativă de care are nevoie învăţământul, de care, în aceeaşi măsură, au nevoie toţi cei implicaţi în viaţa şcolii, elevi, părinţi, profesori, tulburaţi, perturbaţi, dezechilibraţi de prea desele schimbări, de scrieri şi rescrieri ale textului legii, de schilodiri ale sale, de perpetua reformă devenită între timp o veritabilă pseudoreformă.
În privinţa programului de guvernare referitor la Educaţie? Cred că era loc de mult mai mult şi mult mai bine. Totuşi, întemeindu-mă pe experienţele anterioare, sper ca măcar ceea ce este prevăzut acolo să se realizeze în totalitate şi la termenele stabilite.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU
