Învăţământului profesional îi aduc deservicii frecvent, cu un fel de automatism, chiar destui dintre susţinătorii lui. Nu o fac intenţionat, ci mai ales din dorinţa de conformare, de situare pe o linie care este considerată potrivită să ilustreze apartenenţă şi calităţi. Pe scurt, spun şi ei despre învăţământul profesional ce au tot auzit că se spune. În acest fel, intervenţiile care trebuie făcute şi deciziile care e folositor să fie luate de‑adevăratelea privind învăţământul profesional rămân ocolite mereu.
Învăţământului profesional îi aduc deservicii chiar acei susţinători atunci când îl raportează ei înşişi la eşecul şcolar, de bine ce repetă mereu că nu trebuie tratat ca o soluţie în caz de eşec. Pentru ei, orice reglementare, măsură, prevedere metodologică etc. care poate fi pusă în legătură cu învăţământul profesional apare ca pedeapsă şi ca formă de segregare a elevilor care îl urmează. Spunând ceea ce este foarte corect, anume că mersul la învăţământul profesional nu înseamnă pedeapsă, iar şcoala profesională nu este loc de detenţie, susţinătorii în cauză ajung dintr‑un exces de suspiciune să considere chiar ei că şcoala profesională este un loc de care elevii trebuie să fie feriţi. Apariţia vreunei situaţii care să‑l îndrepte pe un elev spre şcoala profesională capătă în ochii lor aspect catastrofic. Prevederea din metodologie potrivit căreia media limită de admitere la liceu este 5, precum şi măsuri cum sunt mărirea numărului de locuri la învăţământul profesional şi interdicţia ca liceele cu zero promovare la bacalaureat să mai solicite cifră de şcolarizare sunt considerate modalităţi de aruncare a absolvenţilor de gimnaziu într‑un loc înjositor, în acest fel rezultând că este socotită şcoala profesională. S‑ar zice că elevii şi profesorii de la şcoala profesională, dacă nu sunt de compătimit că se află acolo, în orice caz, sunt de evitat, sensul indus fiind că amestecarea cu ei este rea. Opoziţia între liceu şi şcoală profesională este astfel accentuată, când cele două forme ar trebui să fie văzute ca paralele.
Învăţământului profesional îi aduc deservicii şi cei care se întorc mereu şi deplâng momentul „desfiinţării“ şcolilor profesionale în urmă cu nişte ani iremediabil duşi. De fapt, nu a fost o desfiinţare, ci încă o dovadă că învăţământul profesional era văzut „de sus“ (cum este şi acum şi cum a fost mereu) ca şi cum ar fi ceva de ocolit. „Desfiinţarea“ a fost ascunsă în alocarea cifrei de şcolarizare cuvenită şcolilor profesionale liceelor industriale, cărora la rândul lor cine ştie cine o fi zis că dă mai bine să li se zică „tehnologice“. În prezent, revenirea întruna la „desfiinţarea“ şcolilor profesionale se produce pentru a justifica ponderea mare a nereuşitei la bacalaureat: este arătat cu insistenţă că seriile întregi de picaţi provin de la liceele tehnologice, devenite astfel pentru că nu au fost lăsate să fie şcoli profesionale. Şcoala profesională ajunge să fie văzută şi pe această cale drept o pacoste: absolvenţii de opt clase slabi la învăţătură, care nu au mai avut unde să se ducă, au invadat liceele, şcolile profesionale hărăzite lor fiind „desfiinţate“.
Învăţământului profesional îi aduc deservicii şi cei care îi argumentează valoarea şi importanţa repetând câtă nevoie avem de instalatori, zugravi şi tinichigii. Când colo, este absolut fără sens şi fără pic de aderenţă în ziua de azi atragerea spre şcoala profesională a tinerilor spunându‑le ce grozav e cel care ştie să pună tablă pe casă ori să repare nu contează ce. Rostul şcolii profesionale de a pregăti meseriaşi dotaţi cu ochi, mână, forţă şi şmecherie a rămas periferic. Drumul spre aşa ceva se dovedeşte exact invers în raport cu lumea care merge spre industriile viitorului, tehnologie etc. Mecanicul auto s‑o mai băga el pe sub maşină, însă vorba cuiva cu o viaţă de inginer şi profesor în domeniu, acum nu mai caută să se convingă de unde păcăne, ci face diagnoză.
Învăţământului profesional îi aduc deservicii şi acei motivatori care insistă să‑i convingă pe elevii de gimnaziu şi pe părinţii lor că poţi să fii „cineva“ chiar meseriaş fiind, că sunt meseriaşi care nu se dau pe nu ştiu câţi inşi cu facultate etc. Exprimarea în sensul acestor idei nu face decât să accentueze plasarea şcolii profesionale undeva jos în ierarhia socială şi profesională. „Şi tu poţi să fii ca…“ înseamnă consfinţirea că tu în realitate nu eşti, însă poţi foarte bine să pari.
Învăţământului profesional îi aduc deservicii promotorii lui şi atunci când, adresându‑se unor elevi, părinţi, profesori pentru a‑i atrage, insistă înainte de orice asupra posibilităţilor pe care le oferă actele normative pentru a părăsi forma respectivă de învăţământ. Prin astfel de prezentări, este întărită perceperea şcolii profesionale ca un loc de unde, dacă nimereşte acolo, elevul să nu ştie cum să fugă mai repede. Promovarea unui domeniu prin evidenţierea înainte de orice a modalităţilor de a‑l abandona nu are cum să atragă spre acel domeniu.
Prin toate de acest fel, zelul în susţinerea învăţământului profesional se dovedeşte înscris bine de tot în marea ipocrizie care guvernează sistemul nostru educaţional.
Florin ANTONESCU
