Ubicuitatea standardizată a lui „Moș Crăciun“ în preajma Sărbătorilor de iarnă e încă un argument în sprijinul demonstrației lui Oscar Wilde conform căreia viața imită arta într-o măsură mult mai mare decât arta imită viața. Căci moșcrăciunii pe care-i vedem încă din noiembrie pe străzi și în zone comerciale de tot felul, bașca în reclame și în filme, se conformează unei imagini de sorginte pur ficțională, pe care, cu mai mult sau mai puțin succes, se străduiesc s-o imite, transpunând-o în realitate.

„Prototipul“ lui Moș Crăciun, așa cum îl știm astăzi, a fost schițat în 1822, aparent accidental, de Clement Clarke Moore. Moore (1779–1863) era pastor, scriitor și profesor la Seminarul Teologic General al Bisericii Protestante Episcopale din New York. Legenda, consemnată de Gerry Bowler în Santa Claus: A Biography, spune că respectabilul profesor ar fi fost inspirat în descrierea lui Moș Crăciun de corpolentul vizitiu olandez care-l du–cea spre casă în seara de Ajun. Ajuns acolo, s-a apucat să scrie pentru cei șase copii ai săi poemul An Account of a Visit from St. Nicholas (Descrierea unei vizite a Sfântului Nicolae), titlu care, foarte cu–rând, avea să fie înlocuit în amintirea mi–lioanelor de cititori cu primul vers al poemului, Twas the Night Before Christmas (Era noaptea de Ajun).

Piosul episcop din secolul al patrulea, Nicolae din Myra (pe teritoriul Turciei de azi), a trecut prin metamorfoze seculare pentru a ajunge, din Sfântul Nicolae, Moș’ Nicolae și, în sfârșit, Moș’ Crăciun/Santa Claus. Prin toate etapele acestor metamorfoze s-a propagat particularitatea care l-a consacrat – o generoasă înclinație spre a face daruri la adăpostul anonimatului, înclinație de altminteri justificată scriptural („Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii… Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns…“, Matei 6: 2-4).

Dar, înainte de a se coagula sub pana lui Moore, personajul sortit să devină Moș Crăciun a început să prindă contur și să capete vizibilitate de-abia după ce a traversat oceanul în America și s-a stabilit, împreună cu coloniștii olandezi, în secolul al șaptesprezecelea, la New York (pe atunci New Amsterdam). Numele Santa Claus derivă din Sinterklaas, prescurtarea numelui oficial al Sfântului Nicolae în limba neerlandeză (Sint Nikolaas). În 1809, în Istoria lui Knickerbocker, Washington Irving (prieten apropiat al lui Clement Clarke Moore), sintetizând fragmentele de descriere aflate în circulație, a făcut o tentativă timpurie de a trasa pe baza lor un portret robot al lui Sinterklaas. Cartea, al cărei titlu complet este O istorie a orașului New York de la începuturile lumii până la sfârșitul dinastiei olandeze, de Diedrich Knickerbocker (A History of New York from the Beginning of the World to the End of the Dutch Dynasty by Diedrich Knickerbocker), este un pseudo-tratat de istorie, cu pronunțată tentă satirică. Acolo se povestește cum, în ajunul zilei patronate de el, Sfântul Nicolae survolează orașul într-o căruță aeropurtată (modul de propulsie nu se menționează) și coboară în casele oamenilor pe coș pentru a livra cadouri copiilor cuminți (și nuielușe celor răi).

Prima carte dedicată exclusiv viitorului Santa Claus/Moș Crăciun apare însă în 1821 și este publicată la New York de William Gilley. Conține un poem anonim – Prietenul copiilor – și (o premieră pentru America acelor zile) opt litografii, care puteau fi colorate manual, la cerere, contra unei sume suplimentare. Cele opt strofe ale poemului descriu un personaj mult apropiat de cel din zilele noastre. Pentru prima oară, Sfântul Nicolae apare cu numele Santeclaus, iar căruța aeropurtată este înlocuită de o sanie trasă, deocamdată, de un singur ren. Partea din față a saniei este inscripționată cu un S grațios. Deasupra extremității opuse tronează cuvântul REWARDS (recompense, răsplăți), arcuit elegant peste un raft cu cărți montat în corpul vehiculului. În mod semnificativ, data descinderii aducătorului de daruri este mutată din ajunul zilei de Sfântul Nicolae în Ajunul Crăciunului. Catalogul darurilor distribuite de Santeclaus este destul de amănunțit. Se remarcă insistența autorului asupra absenței din inventar a unor articole considerate inadecvate pentru copii – artificii, pocnitori, săbii, tobe (deși puștile de lemn par a fi acceptate). În schimb, nu lipsesc de acolo nuiaua sau toiagul, destinate disciplinării copiilor răi, în de–plină concordanță cu preceptele biblice („Cine cruță toiagul său își urăște copilul“, Pildele lui Solomon, 13:24). Așa că proaspăt inauguratul Santeclaus își încheie discursul pe o notă nu tocmai festivă: „Dar când găsesc copiii care/ Și-au cam luat nasul la purtare/ Și nu ascultă, mint, înjură,/ Se bat, bârfesc, înșală, fură,// Las un toiag negru și greu,/ Cum poruncește DUMNEZEU/ Să folosească un părinte/ Când fiul său nu e cuminte“. (tr. m.)

de Florin Bican – scriitor