Adrian COSTACHE

Are şcoala de azi programe şcolare adecvate? Întrebarea pare a fi superfluă. Din moment ce şcoala funcţionează aşa, înseamnă că ea are asemenea programe şi că toate discuţiile critice sunt doar „discuţii de detaliu“. Recent am răsfoit un caiet de notiţe al unui elev de clasa a IX-a, la disciplina Logică. Că Logică se face în clasa a IX-a pare a fi o problemă acceptată. Nu-mi amintesc dacă în şcoala „veche“ se făcea Logică şi nici în ce clasă. Îmi amintesc, în schimb, că în şcoala veche se făcea… Astronomie. Că e nevoie de logică în lumea de azi a fakenews ori a postadevărurilor proliferante nu mai încape discuţie. Ba chiar am putea spune că este nevoie de tot mai multă logică într-o lume în care tocmai logica pare a fi în tot mai mare suferinţă. Dacă există însă logică şi… logică, iar în clasa a IX-a „conţinuturile“ disciplinei Logică sunt unele anume şi nu altele e deja o chestiune de interes pe care însă puţină lume pare a mai avea timp să o discute.

Să vedem însă mai întâi despre ce învaţă un elev de 14-15 ani la Logică. Ca orice disciplină care se respectă şi care intră pentru prima oară în viaţa elevului, Logica propune mai întâi un număr de concepte operaţionale, de cuvinte specifice domeniului. Între acestea se numără şi definitul şi definitorul, specifice unei categorii (logice?) numite definiţie. Cu alte cuvinte, definit este ceea ce trebuie… definit, explicat, adică situaţia, realitatea, fenomenul, obiectul ca atare, în vreme ce definitorul (nu s-a găsit alt cuvânt!) este cel care face operaţia de a defini  (dacă eu chiar am înţeles bine notiţele consemnate în acel caiet de licean). După care se trece la prezentarea unor situaţii în care raporturile dintre definit şi definitor nu sunt chiar cele corecte. Cu alte cuvinte, într-o definiţie, nu întotdeauna totul e în regulă. Care sunt aceste situaţii de incorectitudine a explicat profesorul, dând şi câteva exenple. De pildă, o regulă a… definiţiei este cea a adecvării definitorului la… definit. Adică atunci când tu încerci să realizezi o definiţie, să defineşti chiar merele despre care era vorba, şi nu, eventual, perele. De unde şi vorba: să nu amestecăm merele cu perele, chiar dacă ele sunt tot fructe şi… seamănă.

Problema aceasta a adecvării nu este însă chiar aşa simplă, fiindcă pot să apară situaţii în care definitorul să fie supraordonat. (Mă gândesc că elevul de clasa a IX-a ştie foarte bine semnificaţia cuvântul „supraordonat“ de la matematică, aşa că nu va avea dificultăţi în înţelegerea literală a enunţului care sună astfel: Dacă definitorul este supraordonat, atunci definiţia este prea largă). Şi se dă ca exemplu o definiţie prea largă a fizicii ca „ştiinţă a fenomenelor naturale“, fără a se preciza însă care este definiţia corectă a fizicii („ştiinţă a fenomenelor fizice?!… ceea ce ar genera un fenomen lingvistic numit tautologie).

Nu voi plictisi cititorul cu o „lecţie“ integrală de logică. Nu voi vorbi, cu alte cuvinte, şi despre ale caracteristici şi reguli asociate definiţiei, precum regula consistenţei, care presupune că definitorul nu trebuie să intre în contradicţie cu alte definiţii (din zone adiacente, presupun eu). Gândul meu se îndreaptă către ceea ce s-ar putea constitui în motive pentru a justifica utilitatea acestor cunoştinţe în clasa a IX-a, sau modul în care ele se leagă, în programă, de lumea reală. Ori dacă aceste cunoştinţe stârnesc cu adevărat o minimă motivare/curiozitate în elevul de azi. Aş vrea să fiu bine înţeles, formularea acestor întrebări indirecte nu vrea să spună că eu aş şti vreun răspuns la aceste întrebări, ci doar că ele ar trebui totuşi puse. E nevoie, aşadar,  de disciplina Logică la clasa a IX-a? (La un moment dat, s-a pus problema „deplasării“ acestui obiect de studiu undeva mai spre mijlocul anilor de studiu din liceu, eventual spre clasa a XI-a, şi studierea în clasa a IX-a mai degrabă a psihologiei (care se face, dacă nu mă înşel, acum, în clasa a X-a), dar toată discuţia a intrat chiar de la început pe o pistă falsă, fiind resimţită, de către profesorii de această specialitate, mai degrabă ca pe încercare de „desfiinţare“ a disciplinei decât ca pe o încercare de o mai bună adecvare  a predării la particularităţile de vârstă ale elevilor.

Fără îndoială că problemele de logică trebuie să-şi aibă locul undeva în curriculumul liceal. Măcar pentru simplul motiv că regulile logicii (definiţiile fiind expresii „clasice“ ale logicii) sunt importante în stăpânirea şi adecvarea limbajului care, la rândul lui, este o expresie, o oglindă a funcţionării proceselor gândirii. Întrebarea de fond care se pune este alta: cum putem să adaptăm aceste conţinuturi abstracte şi învăţarea de noi limbaje specifice la elevul de 14-15 ani. Fiindcă dacă luăm în calcul numărul de discipline cu care el se confruntă încă din clasa a VIII-a – între 10 şi 14 discipline de studiu –, atunci un simplu calcul ne arată că elevul în cauză trebuie să „memoreze“ (atenţie, nu e nicio eroare!), să memoreze aşadar, zeci de termeni/concepte la fiecare disciplină de studiu, ceea înseamnă că ajungem la sute sau poate chiar mii de termeni/concepte operaţionale fără de care învăţarea nu poate avea loc, uneori nici măcar simpla recunoaştere, ca proces anterior învăţării. Şi asta în condiţiile în care vocabularul unui vorbitor mediu de limbă română se învârte undeva în jurul a 2.000 de cuvinte.

Ajungem din nou şi din nou la ceea ce e constituie în cel mai grav fenomen asociat scrierii de programe şcolare din zilele noastre: slaba capacitate de sinteză a autorilor de programe, incapacitatea acestora de a se adecva unor vârste şi situaţii contextuale ale învăţării. Această stare de fapt, resimţită astfel de cel puţin două decenii, a generat restructurări şi „perieri“ ale programelor şcolii gimnaziale în primul rând, în mai multe rânduri, fără a se ajunge însă la o situaţie ideală, în care „grupuri mixte“ („scriitori“ de programe, profesori, metodişti, pedagogi, psihologi) să se poate reuni vreodată într-o discuţie serioasă cu privire la bazele curriculare ale învăţării (programe şi manuale, în primul rând).

Este absolut simptomatic, şi gestul îl poate face oricine, că problemele învăţării încep chiar  de la modul în care conceptele disciplinelor de studiu sunt integrate limbajului elevilor. Iar verificarea modului în care aceste concepte sunt selecţionate şi introduse în contexte poate fi făcut, de oricine, ziceam: luaţi un manual, luaţi doi-trei elevi dintr-o clasă medie, luaţi o pagină la întâmplare din acest manual, puneţi-i să citească un fragment mai mare şi veţi realiza că uneori limbajul din acel fragment este aproape ininteligibil elevului.

Cum s-a ajuns aici? Iată o întrebare care merită un răspuns din partea celor responsabili.