Centrarea pe competenţe (şi pe elev) este interpretată uneori/ deseori ca o alternativă la proiectarea pe baza obiectivelor, eliminate sau marginalizate deja în documentele care planifică programele şcolare sau activităţile didactice (lecţiile etc.). În acest fel, este dezechilibrată unitatea obiectivelor, necesară din perspectiva paradigmei curriculumului care impune, la nivel normativ superior (axiomatic), asigurarea permanentă şi la toate treptele şi disciplinele de învăţământ, a interdependenţei pedagogice dintre: a) cerinţele psihologice ale elevului, care vizează formarea şi dezvoltarea competenţelor pe termen mediu şi lung; b) cerinţele societăţii, care vizează dobândirea unor conţinuturi de bază (validate social-istoric), care probează existenţa competenţelor proiectate la nivel de obiective generale (pe termen lung) şi de obiective specifice (pe termen mediu).
Competenţele definesc dimensiunea psihologică a obiectivelor educaţiei / instruirii, generale şi specifice, în funcţie de care sunt selectate conţinuturile de bază, validate social la nivel de plan de învăţământ şi de programe şcolare, construite şi afirmate pedagogic la scara întregului sistem şi proces de învăţământ ca documente curriculare fundamentale.
Planul de învăţământ este construit curricular în funcţie de competenţele generale, definite şi adoptate în termeni de politică a educaţiei în raport de care sunt stabilite conţinuturile de bază determinate şi integrate pedagogic la nivel de arii curriculare şi de discipline de învăţământ distribuite pe trepte şi ani de învăţământ, în acord cu cerinţele psihologice ale fiecărei vârste şcolare.
În limitele unui posibil studiu de caz, putem evoca, astfel, corelaţia necesară între „competenţele-cheie” europene, lansate în termeni de politică a educaţiei – în perspectiva educaţiei permanente – şi conţinuturile de bază care ar trebui selectate şi fixate,  în urma unei cercetări pedagogice fundamentale (nu doar empirice, experimentale), la nivel de arii curriculare (şi de discipline de învăţământ), stabilizate valoric (pedagogic – psihologic şi social) în cadrul planului de învăţământ, conceput, realizat şi dezvoltat  ca document curricular cu caracter global şi deschis.
„Cadrul european de referinţă al competenţelor-cheie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii” stabileşte la nivel orientativ următoarele categorii de competenţe-cheie: a)  competenţa de comunicare în limba maternă; b) competenţa de comunicare în limbi străine; c) competenţa matematică şi competenţa de bază în ştiinţe şi tehnologie; d) competenţa digitală; e) competenţa autoînvăţării – care vizează capacitatea de „a învăţa să înveţi”; f) competenţa socială şi civică; g) competenţa antreprenorială; h) competenţa culturală şi competenţa exprimării artistice.
Activitatea de cercetare  pedagogică fundamentală permite cons­trucţia unui plan de învăţământ stabilizat valoric la nivelul corelaţiei optime dintre competenţele-cheie – reevaluate sau reconstituite în context deschis – şi conţinuturile de bază determinate, proiectate ca structuri integrate, de tip interdisciplinar la nivel de arii curriculare. Din această perspectivă, competenţele-cheie şi conţinuturile de bază reprezintă structura bidimensională a obiectivelor generale. Ele orientează valoric şi susţin tehnologic unitatea pedagogică a planului de învăţământ, validat psihologic şi social ca document curricular fundamental, cu caracter stabil şi deschis.
Acest dublu caracter poate fi probat la nivelul corelaţiei dintre tipurile de cunoaştere promovate prin competenţele-cheie şi ariile curriculare determinate pedagogic care integrează în structura lor mai multe discipline de învăţământ (abordate intradisciplinar, interdisciplinar sau chiar transdisciplinar). Ca exemple semnificative, putem semnala: a) competenţa  comunicării – aria curriculară limba română – limbi străine; b) competenţa cunoaşterii experimentale, explicative – aria curriculară ştiinţe ale naturii; c) competenţa cunoaşterii istorice, interpretative – aria curriculară ştiinţe socio-umane etc.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA