Măsurarea duratei temelor pentru acasă are un precedent în cântărirea ghiozdanului. Să fie ghiozdanul mai uşor devenise scop în sine. Să nu mai fie teme deloc e scopul momentului. Ambele scopuri sunt dintre acelea considerate instinctual ca evidente şi uşor de înţeles, deci abordabile de către oricare dintre noi, „că toţi avem copii la şcoală şi ştim cum e“. Simplitatea le face de asemenea ideale pentru mediatizarea naivă.
Oameni cu mai îndelungată ori mai scurtă treabă prin şcoală (ca dătători de teme sau ca făcători) se arată mai degrabă reticenţi. Cine şi cum verifică dacă timpul prestabilit prin ordin ministerial este respectat? Ce te faci că fiecare elev lucrează în ritmul lui – unul, mai rapid, altul, mai lent – şi fiecare o face acasă la el, de capul lui, în condiţii care nu i se datorează lui? Nu cumva „reglementarea“ temei de acasă e tocmai bună ca să acopere lipsa de rigoare a predării din clasă? Cum rămâne cu temele care nu sunt pentru data viitoare, ci sunt aşa‑zise proiecte (inclusiv cu păcatele lor), recapitulări sau pur şi simplu insistenţe personale pentru teză, pentru „ascultare“?
Tema temei pentru acasă nu este nouă, nici ca durată, nici ca obsesie. Dezideratul plecării „cu lecţia‑nvăţată din clasă“ e dintotdeauna, asta însemnând, după perspectivă, „profesor bun“ şi „elev deştept“. La fel de vechi e obiceiul de a începe rezolvarea temei din clasă, „acum, în bancă, până se sună“, în câte un moment care altfel ar fi timp pierdut. Unele manuale conţin gata tipărite indicaţii pentru teme diferenţiate, găsite ca potrivite cu nivelul, ritmul, interesul fiecărui elev („Tema premianţilor“, scria într‑o carte, needucativ şi înjositor). Un profesor, cu nişte zeci de ani în urmă, nu admitea o clipă un manual deschis pe bancă în oră şi nici el nu se atingea de manual decât ocazional, când împingea jos de pe bancă (cu dispreţ, nu aruncat) vreunul pe care totuşi îl deschisese careva, precum şi la sfârşitul fiecărei ore, atât cât să dicteze, iar elevii să noteze neapărat pe caiet (nu dădea voie „să se încercuiască“ pe carte), implacabil, aceeaşi formulare: „De învăţat de la pag.… la pag.… De scris de la pag.… ex.…“; în rest, nu se plângea de manual că e prost, iar de dictat ca temă, enumerarea nu trecea de „a), b), c)“. Mai în zilele actuale, ideea ca tot ce e de învăţat să se reţină din clasă a mai fost enunţată de la nivel ministerial. A apărut şi o regulă că la clasa I (pe urmă, la clasa pregătitoare) nu se dau teme. Circulă din generaţie‑n generaţie învăţătura că tema trebuie făcută în ziua în care a fost dată, nu în ziua dinaintea „datei viitoare“ pentru care e de pregătit. În general, oricare ar fi metodele privitoare la teme, profesorii şi învăţătorii care se respectă nu au nevoie de reglementări ca să le practice. Dacă apare necesitatea unui act normativ care să stabilească ce şi cum cu temele, atunci înseamnă că şcoala noastră cu cadrele ei didactice a ajuns tare jos.
Concentrarea asupra reglementării temelor pentru acasă lasă neatinsă şcoala care a ajuns să se facă integral acasă. Între profesori, părinţi şi elevi (mai ales din clase terminale de ciclu) se întinde complicitatea potrivit căreia baza pregătirii e „pentru examen“ (Bac, testare, admitere), or aceasta nu se poate face decât la meditaţii. Pre­ventiv, cu frica de examen, „necesitatea“ meditaţiilor făcute din timp a tot coborât, ajungând pe la începutul ciclului primar. O contribuţie are şi considerarea, tot cu frică, drept examene a testărilor din două în două clase, începând de la clasa a II‑a.
De la meditaţii la urma urmei de înţeles (o pregătire în plus pentru o evaluare ieşită din rând), s‑a ajuns la mutarea pregătirii curente în afara şcolii. Lecţia de la clasă nu mai este eficientă, se face la trecerea timpului, frecvent nu se face deloc. Mai apar nepriceperea şi diversele alte treburi care‑i fac pe unii profesori să nu apuce să predea tot ce ar fi de predat la clasă, aşa că, văzând câte pagini mai sunt până la sfârşitul manualului, le dau elevilor să înveţe singuri. Astfel a devenit cunoscut că baza, speranţa ultimă nu sunt în ceea ce se face la clasă, că familiile mai pun ceva, chiar partea decisivă a învăţăturii, ceea ce trebuie să rămână. Vremea când câte cineva mai mare din casă îi scria tema celui mai mic, „ca să nu‑l apuce noaptea“, e depăşită. Acum, participarea părinţilor la facerea temelor e teoretizată, cerută, indicată ca necesară, predată la „şcoala părinţilor“. Pentru destui părinţi a devenit modă, activitate bună de subliniat în cercul apropiaţilor pe tonul de năduf legat de încă o inevitabilă corvoadă zilnică, alături de „mersul la sală“ şi de alergătura cu copilul „de la aftăr la balet“. Dobândirea competenţelor în făcut lecţii cu copilul vine de la sine. Prin contaminare sau cine ştie cum, dau putere de decizie parentală şi asupra alegerii manualelor, cantităţii de informaţii predate, punerii notelor, stabilirii „diagnosticului“ în privinţa vreunui elev care „perturbă clasa“ şi „trebuie mutat“ etc. În aceste condiţii, nu e de mirare că pentru unii părinţi mutarea şcolii acasă cu totul apare ca ideală, iar opoziţia faţă de bucăţica din şcoală pe care o reprezintă temele de acasă înseamnă doar dovada încadrării într‑un curent.
Florin ANTONESCU