Zilele trecute, într-o patiserie, m-a abordat un adolescent: „Dumneavoastră sunteți profesorul Cutare?” Am confirmat. „V-am ascultat la câteva lansări de cărți la Biblioteca Județeană!” a continuat tânărul meu interlocutor. Și mi-a înmânat un grupaj de poezii. Am acceptat fără nicio ezitare, bucuros că trăiesc o clipă inedită, după atâtea clișee dizgrațioase și chiar atitudini insolente pe care le-am detectat la adolescenți de-a lungul anilor. Mi-a cerut să le citesc și să-i comunic opinia mea mai târziu. A dispărut repede, însoțit de prietena lui. Nimic neobișnuit în această ultimă secvență, pe care aș intitula-o pictural „Adolescentul și umbra sa”. Cu modestie, a apucat să-mi spună că a primit premiul pentru poezie la concursul național „Moștenirea Văcăreștilor”. Se numește Șerban Acasandrei și este elev în clasa a XII-a E a Colegiului Național Mihail Kogălniceanu, din Vaslui. Am avut atunci o mică revelație: mi-am spus că nu-i încă totul pierdut în această țară dacă un exponent al blazatei „generații în blugi” a descoperit poezia, ba încă își calcă pe inimă și participă la concursuri de gen. Discursul liric al proaspătului laureat are toate „ingredientele” ce-l recomandă ca postmodern cu propensiuni transmoderne, în cheie cvasiermetică: emoție cenzurată, asocieri insolite, o revoltă mocnită, fandări ironice, un eu vulnerabil și surescitat care-și caută timbrul propriu, viziune mecanomorfă. Titlurile sfidează retorica și prozodia tradițională și deopotrivă punctuația: Ei, hai, Sistemul centralizat de încălzire, Strada, a ta? Înaintea ochiului, stă înainte, Destinul colectiv se strâmbă la poză, Muniție, reîncărcată, Am un plus pe tabel. Evident, plasarea bizară a virgulelor aparține autorului. Iată un fragment edificator: „unde e strada asta, ulița utopică,/ la noi strada e altfel, e horror/ mascat, machiat de camerele de filmat/ e flexat la maxim mușchiul națiunii/ dar cu steroizii mass-media/ suntem gata să lovim, dar nu avem țintă/ probabil și aia o căutăm pe Wikipedia/ atâta avem de zis, la înțelegere asta ne e media/ e sub linia papucului și de asta nu poate remedia ceva/ cum nici alte visuri nu prind substanță, și nu avem soluție/ ne-am trezit cu revoluția în față, înainte de evoluție/ și suntem tari în gură, mici în suflet, ghidați de «vibe-uri»/ dăm cu capul în baston, protejați de like-uri/ că doar e firesc să ieși înainte când ai atâta lume în spate/ cum e firesc mereu să nască țara mediocritate/ țara de azi și de ieri, de 25 de ani jumătate/ în care reparațiile-s greșeli/ și greșelile nu-s reparate”.
Într-un plan mai larg, constatăm aproape cotidian că avem copii, puberi și adolescenți talentați, pasionați de literatură, pictură, grafică, muzică, dans care iau lecții în particular, merg la pian ori învață de mici cu meditatori limba engleză și, mai nou, limba germană, au celulare, tabletă și calculatoare, știu mult mai multe decât generațiile anterioare, sunt emancipați și dezinvolți în comunicare. În aproape 26 de ani de la Revoluție, țara noastră a continuat să aducă în primele rânduri informaticieni și mate­maticieni de elită, olim­pici cu lauri naționali și internaționali, adoles­cenți imberbi înfrățiți cu perfor­manța. Cârcotașii au obiectat adesea, vor­bind de „dopaj” intelec­tual în laboratoare uni­versitare, dar trebuie să luăm în considerație evi­dența: junii afirmați aici și peste hotare au dovedit mai întâi vocație și apoi au intrat în atenția selec­ționerilor. Nimeni nu poate paria, la acest nivel, pe impostori! Sigur că învățământul public cu­prinde pe toată lumea, adică și marea masă a elevilor buni, mediocri și slabi, care aleargă pe culoarele lor, dătătoare sau nu de șanse în viitor. Valorile și nonvalorile se mișcă într-un spațiu democratic, accesibil tuturor. Rezultatele nu pot fi însă egale pentru toți.
Sigur că tabloul social este mai complex și nu o dată descurajant. Ne gândim la zecile și sutele de elevi care absentează și într-un final funest abandonează școala, la zecile de infractori minori care infestează spațiul public în cârdășie cel mai adesea cu indivizi majori recidiviști, la fetele sub 15 ani sau puțin peste această vârstă care devin mame și se împovărează cu dificultăți insurmontabile, la prostituția mai mult sau mai puțin mascată, la actele de violență înscrise pe o acoladă foarte largă, de la ciondăneli spontane până la bătăi și crime. Între violatorii de la Văleni (comună deve­nită faimoasă, cu semn negativ în țară și peste hotare) se află și un fost elev în vârstă de 18 ani. Tristă condiție la debutul vieții de adult! O instanță ieșeană competentă juridic le-a dat recent sentința definită: închisoare între 6 și 10 ani. Cetă­țeni vasluieni im­par­țiali, adică neimpli­cați afectiv, declarau în presa locală că pedep­sele sunt încă mici în raport cu gravitatea faptelor, date fiind circumstanțele agravante în care au acționat.
Tinerii români s-au aflat în această toamnă și în piață la proteste. Este o eroare să ne închipuim că aceste adunări mai mult sau mai puțin spontane sunt omogene ca structură. Acolo s-au reunit oameni de cea mai bună condiție intelectuală, socială și civică, alături de „protestatari profesioniști”, aventurieri de duzină din seria „Gică contra”, elevi cu vocație inconformistă, domnișoare pasionale și o serie de spirite colerice bine cunoscute de la manifestații anterioare. S-au strigat sloganuri legitime ultimative, patetice, poetice, generate de o tragedie colectivă sfâșietoare, dar și lozinci curat antidemo­cratice de genul „Jos Parlamentul!” ori contra Bisericii, ca instituție, deși n-o putem separa nicidecum de ideea de biserică. Uităm prea repede tradiția istorică, rolul esențial al Bisericii în promovarea culturii naționale, în educarea spirituală a credincioșilor ortodocși, în salvarea ființei noastre etnice. „Decupând” câțiva inși cupizi din rama socială, care au întinat sutana, aruncăm anatema revoltei peste toată Biserica, pentru a invoca iresponsabil… neantul? Reforma lui Cuza a însemnat nu doar o etatizare, ci și o obligație majoră a statului față de Biserică. De 150 de ani funcționează această relație benefică pentru stat, Biserică-Societate. Oameni cu frica lui Dumnezeu, fataliști și sceptici mărturiseau în aceste zile triste că o tragedie similară cu aceea de la Clubul Colectiv se putea produce oriunde, pe fondul sărăciei naționale, al cupidității unor oameni potenți, al multiplelor neglijențe ale instituțiilor de control. Să ne gândim totodată la neputința autorităților publice de a controla noianul de aspecte ilegale, frauduloase, îndoielnice din viața socială. Oameni simpli, de o condiție umilă, estimau în dialoguri mediatice improvizate, pe stradă, că noi nu suntem niciodată pregătiți dacă vine un cutremur, se produce o inundație ori un incendiu devastator. Nu mai vorbim de eventualitatea ipotetică de a ne lovi intempestiv un asteroid… Sunt școlile românești rezistente la asemenea cataclisme? Lăsăm între­barea în zona retorică, pentru a nu părea catastrofiști. S-a născut în aceste săptămâni dramatice „mitologia avizelor ISU”. După deruta de la început, problema s-a limpezit întrucâtva: nu toate școlile au nevoie de acest aviz, numai acelea construite după anul 1998 și cele supuse unor renovări radicale. Însuși domnul ministru al Educației, Sorin Mihai C`mpeanu (încă ministru când scriem aceste rânduri), a revenit asupra cifrelor inițiale pe care ni le prezentase în context oficial pentru necesarele rectificări. Dar dincolo de avize, adică de hârtii, rămâne intactă neliniștea oamenilor care gândesc – fără să cunoască titularul – aidoma lui Napoleon. Reputatul conducător de oști a decretat cândva, axiomatic și filosofic: „Orice este posibil!”
Teodor PRACSIU