Este un adevăr evident că fiecare generaţie îşi trăieşte timpul ei şi își are proiectele ei de viitor; dar, mereu și mereu, proiectele de viitor ale fiecărei generaţii, indiferent de timpul ei istoric, depind foarte mult de cadrul social, de oportunităţile care îi sunt oferite sau nu. De-a lungul veacurilor XVIII-XXI s-au articulat la nivelul României proiectele de țară privind unitatea, independența, societatea socialistă, aderarea la aria euro-atlantică.
Anul 2018 nu poate scăpa nicicum semnificația sale istorice – împlinirea unui secol de statalitate unitară, Centenarul României Mari.  Este anul când obișnuim să cităm înaintași, să facem statistici și să privim înapoi. Și, desigur, să ne punem întrebarea – Unde am ajuns pornind de la Marea Unire din 1918?
Pentru ca să înțelegem mai bine, cred că este foarte potrivit să îl cităm in extenso pe Lucian Blaga, într-un fragment din Hronicul și cântecul vârstelor.
„Era o dimineaţă rece, de iarnă.
Respiraţia se întrupa în invizibile cristale.
Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie armata germană ce venea din Romania, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
– Uite, îi spun lui Lionel: aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt «Timp» cu toate că n-am făcut decât să «participăm», tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului.  Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
– Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dam să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
«Trăiască România dodoloaţă!»“
În 1976, SUA au aniversat Bicentenarul Revoluției Americane. În 1989, Franța a aniversat Bicentenarul Revoluției Franceze. În 2018, statele baltice celebrează un secol de existență statală.
Noi, românii, ne înscriem în acest aniversar străduindu-ne să demonstrăm ceea ce academicianul Florin Constantiniu a consemnat atât de strălucit: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşi politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […] Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional. […] O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.“ „Această Românie Mare e o ţară care se naşte cu dificultăţi uriaşe – trebuiau să se adune şi să se gospodărească împreună oameni care nu s-au aflat niciodată sub aceeaşi cârmuire. Ceea ce-i uneşte pe toţi românii este faptul de a vorbi aceeaşi limbă. Am mai spus că suntem poate singura ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă de la Nistru până la Tisa“, scrie istoricul Neagu Djuvara în cartea sa „O scurtă istorie ilustrată a românilor“.
România interbelică, desemnată, deseori, prin termenul „România Mare“ („România Întregită“), a intrat în uz după Tratatul de la Versailles, din 1919-1920, nu ca un concept cu valoare iredentistă, ci ca o stare de fapt obiectivă, în comparație cu dimensiunile geo-politice anterioare ale statului român. De menționat că acest termen nu a fost niciodată denumirea oficială a statului român, nefiind înscris în Constituție. Într-adevăr, România dintre cele două războaie mondiale a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa, și anume 295.641 km² . Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 și Dictatul de la Viena (30 august 1940) –, România a pierdut o treime din țară, fără să fi tras un foc de armă. România Mare a încetat să mai existe.
La 29 de ani de la prăbușirea regimului totalitar, putem afirma astăzi că una dintre problemele principale ale societății românești este discrepanța dintre dorința și setea de libertate, satisfăcută, aproape plenar și lipsa unei viziuni de ansamblu, a unei strategii coerente, chiar pierderea speranței.
Plasată de-a lungul veacurilor în limitele modelului de evoluție istorică bizantin sau răsăritean, neajungând la nivelul statelor avandate din Europa de Apus, ţara noastră ascunde chiar la un secol distanță după dealurile ei şi oameni care îşi duc viaţa mai rău decât acum un secol și se confruntă deschis cu lipsa patriotismului în mentalitatea românească contemporană. Membră a NATO și Uniunii Europene, al cărei motto este Unitate în diversitate, îndeplinind un proiect de țară cu rezonanță istorică, România articulează un sistem al cărui numitor comun meritoriu este să fii nu atât un bun român, cât un bun european.
Prof. Mihai MANEA, președinte APIR-Clio