„Prima întâlnire cu «Maitreyi» o ai în programa de bacalaureat, ca «lectură obligatorie». A doua întâlnire o recitești după 30 de ani și realizezi că este mai mult decât frumoasa poveste de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi. El a scris «Maitreyi» după ce a fost dat afară din casa familiei Narendra Sen. Ea a scris «Dragostea nu moare» ca răspuns, revoltată de apariţia romanului (…). Fiecare a transpus subiectiv ceea ce sufletul său a trăit la o intensitate paroxistică, dincolo de reguli, prejudecăţi, religie, cultură. (…) Am propus un spectacol autentic, de la decor, costume, muzică, ritualuri, un spectacol în care sufletul să poată să fie atins de fragilitatea și cultura unei lumi total diferite de lumea noastră. Şi cred că am reușit datorită unei distribuţii formidabile care a crezut în proiect și a reușit să scoată la lumină tot ceea ce India lui Eliade și a lui Maitreyi conţine.” (Chris Simion, regizor)
Atracţia dintre două culturi aflate la capătul a două lumi a constituit dintotdeauna sursă de inspiraţie și subiect pentru literatură și artă. Probabil una dintre cele mai frumoase și triste povești de iubire care a marcat generaţii întregi este cea trăită de tânărul european Allan, alias Mircea Eliade, și adolescenta Maitreyi, fiica filosofului Surendranath Dasgupta și discipola lui Rabindranath Tagore, mai târziu o poetă ben­galeză apreciată. „Maitreyi” este un roman viu, plin de mister, cu o deschidere nouă spre problematica omului modern, în care regăsim tema veche a incompatibilităţii dintre sentiment și datorie într-o lume care se conduce după valori diferite de ale noastre. Este întâl­ni­rea a două spi­rite și a două culturi – cea occiden­tală și cea orientală. Din­colo de apa­renţă, este vorba de ceva profund, autentic, care de­pășește raţiunea. Este vorba de o realitate dură, enig­matică, uneori ab­surdă, pe care, chiar dacă nu o înţelegem, nu avem dreptul să o judecăm. Perpessicius declara cu entuziasm că, prin acest roman, „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii”.
Prima punere în scenă a piesei „Maitreyi” a fost realizată la începutul anului 2008, la Oradea, materializare a unui pro­iect al Companiei D’Aya în colaborare cu Teatrul de Stat din Oradea – Compania „Iosif Vulcan” și Centrul de Artă „Euterpe” din București, un spectacol experi­mental, cu publicul pe scenă. A fost visul văzut cu ochii al regizoarei Chris Simion după o călătorie documentară și spirituală pe tărâmul lui Maitreyi Devi, care a apropiat-o de in­credibila cultură a Indiei.
Punctul culminant a fost atins însă în de­cembrie 2012, când Chris Simion reia proiectul într-o formulă mult mai ambiţioasă, cu sprijinul ARCUB și al Primăriei Municipiului București, prin Comisia de Cultură. Romanele celor doi autori-protagoniști care au creat două personaje nemuritoare, „Maitreyi”(1933) și „Dragostea nu moare” (1974), se întâlnesc pentru prima oară pe o scenă de teatru, într-o dublă dramatizare, care reunește două puncte de vedere diferite.
Noua reprezentaţie aduce împreună nume însemnate ale scenei românești, Maia Morgen­stern, Vlad Zamfirescu, Anca Sigartău, Doru Ana, cu tinerii actori Aylin Cadir, Radu Micu, Marius Chivu, Carla Maria Teaha, Teodora Calagiu Garofil, Mădălina Do­ro­banţu și copilul Jasmine Iliescu. Scenografia aparţine Adinei Masta­lier, iar core­grafia și consultanţa de spe­cialitate sunt semnate de Carmen Pesantez. În cadrul Festivalului Cul­turii Indiene „Namaste India”, ediţia a IV-a (12-14 octombrie 2012), publicul s-a bucurat de o întâlnire cu actorii și echipa spectacolului, care au dezvăluit episoade și întâmplări „din culisele piesei Maitreyi”. Fiecare reprezentaţie se joacă astăzi cu casa închisă atât în București, cât și în întreaga ţară, um­plând sala de spectatori și ropote de aplauze.
Spectacolul integrează nume­roase imagini ale Indiei tradiţionale, cu ritualurile și credinţele sale pitorești pentru ochiul european, creând o atmosferă plină de trăire artistică, mișcare, sunet, culoare, exotic și romantic. „Dragostea pentru misterioasa și neîmblânzita Maitreyi nu este în esenţă altceva decât fascinaţia unui mare spirit european către străvechea civilizaţie indiană de care Eliade s-a simţit întreaga viaţă atras” (Gabriela Lupu – „Maitreyi sau atracţia fatală a Indiei”). Dacă piesa de teatru reușește să transpună sau nu esenţa romanului, rămâne la aprecierea fiecăruia. Un lucru însă este cert – dincolo de orice vârstă, „Maitreyi” încântă publicul pentru că reprezintă dramatizarea unuia dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română, încărcat de mistic și erotism, după cum ar spune Chris Simion – „o poveste care te face să-ţi lași sufletul să respire”. Trecerea tim­pului nu a umbrit această poveste, ci i-a con­ferit valenţe noi, unice și irepetabile.
Remarcabile rămân versurile lăsate de poeta Maitreyi Devi, ca răspuns la întrebările referitoare la biografia sa intimă, versuri care oglindesc su­gestiv pasiunea din tine­reţe pentru Mircea Eliade și că „dragostea nu moare”, ci rămâne în eternitate: „N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,/ Am să-ţi umplu cerul cu un cântec/ Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi/ De unde vine revărsarea aceasta de lumină”.
Carmen PESANTEZ,
Director general,
Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu”
(Specialist în culturăși civilizaţie indiană)