„Săpătura arheologică – ne previne Ioan Carol Opriș – este una distructivă și irepetabilă, iar tocmai de aceea fiecare monument arheologic, obiect și context al descoperirii reprezintă un unicat“. Ca atare, asupra arheologului apasă responsabilitatea de a evita, prin mijloacele proprii muncii sale, vătămarea sitului pe care dorește să îl scoată la lumină: primum non nocere, ca în intervențiile medicale.
Există tendința de a reglementa juridic, într-un mod transparent și neechivoc, comportamentul specialistului în domenii aplicate, mai stringentă decât în cercetarea speculativă. Încă din 2000, o Ordonanță punea în acord cu convențiile internaționale „protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național“ în România. Similar, „în anul 2008 a fost publicat, în Monitorul Oficial, Codul deontologic al profesiei de asistent social elaborat de Colegiul Național al Asistenților Sociali din România (CNASR)“ – amintește Smaranda Witec – având menirea de a-l ajuta pe profesionist să ia decizii cât mai bune în rezolvarea dilemelor etice cu care se confruntă zilnic în exercitarea meseriei.
Și sociologul care face cercetări „de teren“ trebuie să țină cont de numeroase comandamente etice de diverse feluri, între care Laura Grünberg amintește: „plagiat-autoplagiat, consimțământ informat, falsificare sau fabricare a datelor, probleme de autorat, drepturi de autor, rețele de citări, confidențialitate, anonimitate, conflicte de interese, relații de putere între cercetător și subiecți, utilizarea activității de cercetare științifică în scopuri nocive, antisociale, sau, la fel de importante, aspectele legate de scrierea academic corectă“.
Aparent paradoxal, cu cât rigorile etice ale unei discipline sunt mai flexibile, mai deschise către interpretare și dezbatere, cu atât se dovedesc a fi mai adânc înrădăcinate în efortul de cunoaștere. Pentru Adrian Cioroianu, „ceea ce-l caracterizează pe profesionistul Istoriei este în principal latura etică a pasiunii sale“. Se subsumează acesteia însușiri precum „aviditatea în raport cu toate sursele posibile“ și respectul față de acestea, disponibilitatea istoricului de a îmbrățișa oricând noi ipoteze, detașarea față de „pasiunile timpului“ său armonizată cu empatia față de timpul investigat.
Indiferent de domeniul particular de studiu, implicațiile etice dezvoltă aceeași dialectică a relaționării între aspectele generale cu cele specifice. După cum arată Laura Grünberg, „împreună cu Aristotel, Kant, J.S. Mill, J. Locke, Carol Gilligan și alți autori ai eticilor postumaniste, înțelegem toți ceva mai bine universalismul principiilor etice, dar și relativismul și ancorarea istorică și culturală a comportamentelor etice. Exersând gândirea etică din diverse perspective teoretice, găsim, sau măcar încercăm să găsim, răspunsuri satisfăcătoare la provocările lumii complicate în care trăim“
Prof. dr. Liviu PAPADIMA – Facultatea de Litere, Universitatea din București
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40
